Marx şi adevărata plusvaloare

 

Scopul capitalismului este profitul obținut din producția valorii-marfă (muncă precipitată). Capitalul utilizează munca în vederea profitului, iar munca se utilizează pe sine în vederea salariului.

 

Întrebare: faptul că proletariatul primește doar un salariu, iar patronatul își rezervă profitul este injust? Prin conceptul de plusvaloare, Marx încearcă să arate că relaţia este structural inechitabilă: ar exista un rapt sistematic de valoare, ca tribut pe care capitalul îl smulge muncii. Pentru a respinge această acuzație este suficient să vedem nu doar ce datorează capitalul muncii, ci și ce datorează – în mod originar – munca însăși capitalului. În final, vom arăta cum capitalul rămâne exploatator, dar în raport cu ceva de natură absolut diferită decât proletarul. Acest „mare exploatat” este parazitat, paradoxal, chiar și de „clasa muncitoare”. Întreaga umanitate exploatează fără compensație o a treia categorie care scapă reflecției economice.

 

 

1. Munca nu este unicul factor de producție

 

O primă impresie eronată a socialismului distributiv este că profitul capitalist (echivalat reductiv doar cu plusvaloarea) ar deriva, unilateral, din exploatarea muncii. Exploatarea are două conotații care trebuie atent disociate : 1. utilizare și 2. spoliere. Marx suprapune fraudulos aceste semnificații, deși simpla utilizare a muncii în cadrul unui contract sinalagmatic bazat pe mutuus consensus exclude violența patronatului. Este, în plus, doar un fragment de adevăr să crezi că produsul (ori plusprodusul) derivă exclusiv din exploatarea muncii: valoarea-marfă (V) este în fapt sinteza exploatării capitalului tehnic (Ct) și a capitalului uman (Cu). Conceptul de „forţe de producţie” le implică pe ambele – proletariatul nu este unica forţă productivă. Să reținem, prin urmare relația provizorie V = Ct + Cu (pentru a nu contabiliza încă ponderea capitalului intelectual responsabil pentru cercetare, inovații, organizare etc.).

 

Va fi întotdeauna iritant pentru sensibilitate faptul că unii muncesc pentru bani, când pentru ceilalți banul muncește deja „singur”. Dar acesta este doar un slogan al inimii fără intelect. Pentru ca banul să muncească pentru tine, trebuie ca multă muncă să fi articulat deja sistemul unei astfel de investiții maturizate până la autopropulsie. Pentru ca x să fie proletar (mai degrabă decât șomer sau lumpenproletar), trebuie ca deja y să fi muncit chiar ani de zile pentru a articula structura unei producții cu șanse de rentabilitate. Articularea conceptului cu creditul (care asigură capitalul și mijloacele de producție) aparțin travaliului originar al patronului. Înainte ca proletarul să ajungă să muncească, trebuie ca patronul să fi muncit deja. Proletarul vine așadar ultimul în schema de ansamblu (astfel, el nu poate emite deja pretenții la profit, ci doar la un simplu salariu, fie el mai consistent).

 

În realitate, însă, antreprenorul însuși este primul factor de producție – factorul originar al producției, cel care convertește potențialul în act. Opoziția și antagonismul dintre capital și muncă aparțin așadar unui binarism simplificator. La origine, capitalul este tocmai munca de dinainte de muncă, după cum munca este ea însăşi la origine propriul ei capital. Relația este, deci, cuaternară: există o muncă a capitalului (a antreprenorului), după cum există un capital al muncii (al proletarului). Fără această originară muncă a capitalului, capitalul reprezentat de munca posibilă nu este actualizat. După cum, fără capitalul muncii, munca originară a capitalului rămâne paralizată în concept.

 

Este adevărat că reușita conceptului autonomizează capitalul față de muncă, astfel că „banii lucrează” și patronul poate „evada” din blestemul muncii. Dar acesta este premiul pentru ceea ce patronul a avut și a făcut, iar proletarii nu au avut și nu au făcut: conceptul, capitalul, riscul și munca de construcție efectivă. ¹ Fără mijloacele de producție, forța de muncă rămâne o mărime economică potențială, adică șomaj disperat. Capitalul uman depinde astfel de capitalul tehnic, fără de care subzistă virtual sau subutilizat, în agricultura de subzistență sau în condiție lumpenproletară. În vederea mobilizării forțelor de producție, forța de muncă trebuie însă articulată cu mijloacele de producție. Iar mijloacele de producție pot fi concentrate numai prin capitalizări orientate, subordonate unei inițiative antreprenoriale strategice ²

 

Prin urmare, capitalul tehnic depinde și el de capitalul uman, dar de o altă formă a lui: capitalul intelectual, care este de fapt capitalul strategic al oricărei antreprize serioase. Capitalul uman fără capital tehnic atinge doar nivelul muncii de subzistență. Însă doar capitalul intelectual poate realiza un capital tehnic performant și o reușită articulare a acestuia cu capitalul uman (munca), sub anvergura unei idei. Astfel, rolul capitalului este fundamental, în calitatea lui de catalizator al muncii. Fără capital, munca este nemuncă. Iar alternativa unei astfel de mobilizări este pasivitatea, lumpenproletarizarea sau subutilizarea subzistenţială a muncii.

 

 

2. Capitalistul nu încasează profitul „pe gratis”

 

Plusvaloarea este diferența dintre valoarea globală a muncii (stocată în produs) și valoarea (de subzistență) a salariului. Astfel, din zece ore de muncă, exempli gratia, doar șase ore se regăsesc în remunerație, restul fiind încasate sub formă de profit de către capitalist. Se crede, astfel, că profitul revine direct capitalistului, fiind o măsură a exploatării. În realitate el revine în primul rând și predominant capitalului tehnic utilizat, coextensiv oricărei producții (amortizare și uzură). În plus, riscul investiției, conducerea strategică, pe scurt, conceptul și realizarea antreprizei, revin tot capitalistului. Toți acești parametrii sunt îndreptățiți unei remunerații. Fiind precondiții ineliminabile ale producției, ele solicită o justă retribuție, de vreme ce toți factorii de producție trebuie răsplătiți proporțional. Prin eficacitatea lui inovatoare, formal-coordonatoare și rezolutivă, el multiplică randamentul și ușurează munca materială a mii de mâini, care în lipsa lui ar munci orbește, dezarmat și necalculat.

 

Conceptul stă, așadar, în spatele dezvoltării capitalului tehnic, fiind la originea tuturor marilor inovații. Ceea ce diferențiază în mod originar patronul de proletar nu este, deci, doar capitalul (materia), ci și conceptul antreprizei (spiritul). Există și o sterilizare a capitalului prin tezaurizare improductivă – capitalul singur, în lipsa spiritului capitalist, rămâne un simplu furnizor stagnant de lux. Astfel, profitul nu revine capitalistului pur și simplu: o parte revine capitalului tehnic (concept întrupat), iar cealaltă revine capitalului intelectual (concept originar, care pune în mișcare capitalul uman și cel tehnic). Marile realizări sunt cele care provin dintr-un mare concept (excludem de aici speculatorii bursieri, simplii paraziţi interpuşi, şi exploatatorii resurselor strategice, simplii paraziți ai naturii). Și cum toți factorii care concură la producție trebuie remunerați, putem spune că profitul nu este altceva decât salariul conceptului.

 

Clarificarea acestor probleme aduce o nouă lumină asupra dramei exploatării. Pentru Marx, plusvaloarea este sau absolută, când plusprodusul derivă din exploatarea supratimpului (pe baza unei productivități constante) ³ sau relativă, când plusprodusul derivă din exploatarea supramuncii pe unitatea constantă de timp, printr-o productivitate intensificată ⁴ În ambele cazuri, Marx crede că profitul nu poate rezulta decât din „reducerea salariului muncitorului sub valoarea forței sale de muncă”. ⁵ El presupune astfel că forța de muncă trebuie remunerată în paritate strictă cu produsul la care a contribuit ea. Dar produsul este unul realizat concordant prin participarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, salariul trebuie să reflecte un just partaj al venitului între ansamblul factorilor de producţie.

 

 

3. Adevărata plusvaloare

 

Dacă produsul este rezultanta unei sume determinate de factori, profitul trebuie defalcat corespunzător. Altfel spus, trebuie remunerat atât omul, cât și mașina. Pe de o parte, ambii factori au nevoie de reproducție, pe de altă parte, inteligența și valoarea concentrate în mașină revin celor care le-au alienat în ele. Tehnica nu este altceva decât inteligenţă creatoare încorporată într-un ustensil productiv. Dacă o mașină produce cât o sută de lucrători manuali, ponderea ei în produs (și deci, în profit) trebuie să fie de o sută de ori mai mare. Profitul rezultat din puterea multiplicată a producției tehnice reprezintă atunci doar recompensarea acestei inteligențe inovatoare. Dar problema este mult mai adâncă decât diferenţa orizontală dintre muncă şi capital. Există o diferență verticală, ocultată de viziunea unilateral orizontală a antagonismului dintre socialism și capitalism.

 

Putem vorbi acum deschis de o altă injustiție, cu adevărat originară și strigătoare la cer: creatorul unei mașini (a unei ustensile), care ridică revoluționar și exponențial productivitatea este adevăratul exploatat, deoarece patronul, proletarii și consumatorii extrag inconștient, dintr-o invenție epocală, beneficii pe care nu le vor putea niciodată returna. În concret, dar în condiţiile unei dificile cuantificări exhaustive, din valoarea unui bec, cam 1% revine muncitorului; cam 2% revine patronului, dar restul de 97% revine lui Thomas Edison. Drepturile intelectuale asupra unei astfel de invenții revoluționare se prescriu cu totul convențional, aceasta fiind o decizie în absența adevăratului titular al drepturilor. Dar, în mod transcendental, astfel de drepturi sunt imprescriptibile şi atât muncitorii cât şi capitalişti, exploatează la sânge beneficiile unei astfel de invenţii, fără a putea măcar returna o contraprestaţie minimă. Desigur – Edison are propriile lui datorii: faţă de teoreticienii electricităţii. Care depind la rândul lor de alte reflecţii revoluţionare mai adânci care au deschis, în travaliul invizibil al spiritului, posibilitatea însăşi a unei astfel de invenţii.

 

O adevărată academie transcendentală ignorată a creatorilor a conlucrat, în acest impresionant laborator strategic al istoriei, pentru ca tehnica planetară să atingă astăzi colosalele ei performanțe. Arhitectura arborescentă a unui imens determinism se dezvăluie astfel ca formă prin care spiritul împinge istoria înainte, prin convulsii și rupturi de nivel sub a căror presiune materia nu încetează să se reconfigureze în ansambluri tot mai intelectualizate.

 

Capitalismul vede foarte puțin din această uriașă piramidă scufundată în istoria spiritului. El recunoaşte, confuz, doar prioritatea conceptului asupra materiei propriu zise – fiind prin asta mereu în avangardă. Dar capitalul are o recogniţie doar pentru conceptul proxim, nu pentru cel fundamental. Pentru capital, proiectantul este mai valoros decât Einstein.

 

Socialismul vede chiar mai puțin. El premiază mâna, mai degrabă decât capul – munca brută, mai degrabă decât munca inteligentă. Însă conceptul este mai valoros decât munca, inteligența este mai valoroasă decât materia, inspirația este mai valoroasă decât transpirația – deoarece ele dau o șansă mâinilor să dezvolte o eficiență infinit multiplicată.

 

Nu există nimic mai pragmatic, mai eficient și mai revoluționar în istorie decât conceptul. Acolo unde conceptul a lipsit sau a fost lichidat, istoria s-a africanizat. Regimurile marxiste au fost somaliile non-gândirii. Fără acest travaliu al spiritului, am fi rămas și azi robii materiei: am fi fost până azi vânători, culegători, agricultori – adică proletari ai naturii. Această condiţie proletară este cu adevărat cutremurătoare. Omul lucra 14 – 16 ore pe zi pentru un „salariu” cu adevărat de subzistență. Or marii creatori (filosofi, matematicieni, fizicieni) sunt adevărații responsabili pentru totalitatea descoperirilor fertile în consecințe civilizaționale pe care le extrag micii creatori (inventatori, proiectanți etc.).

 

Aceștia sunt, în realitate, cei care – la o scară invizibilă celor înecați într-o ideologie orizontală, fie ea socialistă sau, la acest nivel, capitalistă) produc adevărata plusvaloare. Dacă nu ar fi intervenit tehnica (matematică aplicată configurator materiei), supramunca și supratimpul, oricât amplificate, nu ar fi ridicat plusvaloarea cu mai mult de 10%, datorită limitelor fizice inerente efortului uman. În schimb, intervenția eliberatoare a spiritului în istorie a ridicat plusvaloarea de câteva mii de ori (pe unitatea constantă de muncă și timp), prin revoluții succesive care sunt adevăratul motor al istoriei.

 

Comparați productivitatea unui trib primitiv cu productivitatea unei unități de avangardă, digitalizată: veți putea calcula puterea spiritului de a mișca materia. Materialismul lui Marx este absolut inept să creadă că organizarea materiei este ascendentă, în totală contrazicere cu a doua lege a termodinamicii, care descrie tocmai creșterea inexorabilă a entropiei. A spune că revoluția mijloacelor de producție este punctul origo al progresului revine la a confunda cauza cu efectul: în realitate mijloacele de producție nu se perfecționează singure, materia inertă nu își dă singură determinații ascendente progresive.

 

Tehnica nu este decât reflexul colateral al autopătrunderii spiritului în sine. Marx nu a văzut dincolo de ochi. Evoluția tehnicii nu este decât consecința de cele mai multe ori colaterală, nevizată, a marilor tensiuni spirituale creatoare. Fără metafizică nu ar fi existat fizică. Fără electromagnetism nu ar fi existat radio-televiziune. Fără teoria relativistă a gravitaţiei nu ar fi existat sateliţi. Fără fizică cuantică nu ar fi existat hardware, fără logica matematică nu ar fi existat software. Fără filosofi precum Leibniz sau Frege, un Norbert Wiener nu ar fi putut inventa cibernetica. În general, fără teorie nu ar fi existat practică. – ci doar subzistență.

 

Trebuie, totodată, precizat că tehnica eliberează omul de muncă, dar nu și de sine. Creşterea controlului asupra materiei nu este egală cu creşterea controlului de sine. Din contră – cu cât consumăm mai mult, devenim mai alienați.

 

Marii creatori au realizat astfel de înlesniri epocale încât munca și capitalul agregate obțin un plusprodus uriaș nu prin supramuncă – ci prin inframuncă. Nu prin supratimp – ci prin infratimp. Munca și timpul în loc să rămână în variație direct proporțională cu plusprodusul, au devenit invers propoționale prin contribuția amplificativă a tehnicii. Spiritul este cel care răstoarnă cu adevărat raporturile de producție în istorie, în timp ce materia nu face decât să recepteze noi și noi configurații. În toate fazele evoluţiei, fiecare ruptură de nivel în fiziologia suprastructurii (adică a formelor spiritului) se traducea într-o revoluţie infrastructurală (a formelor materiei). Evoluţia inteligibilă a umanităţii proiecta consecinţe fenomenale prodigioase. Suprastructura nu derivă, deci, din infrastructură, ci tocmai infrastructura nu este decât proiecția devansantă a suprastructurii – motorul însuși al dezvoltării. Cu fiecare încordare a spiritului, o nouă ruptură de nivel actualizează noi raporturi infrastructurale.

 

La acest nivel, antagonismul capitalului cu munca este antagonismul celor doi paraziţi ai spiritului. Independent de exploatarea orizontală care se constituie între aceşti termeni, ei sunt coresponsabili pentru o exploatare verticală a clasei gânditoare.

 

Munca și capitalul nu sunt decât furnicile istoriei, care, împreună muncesc, dar nu gândesc, comparativ cu densitatea marii gândiri care a elaborat în tensiunea creației cele mai grandioase și mai fertile revoluții inteligibile. Ele își divid, prin lupte furibunde, profitul a cărei covârșitoare parte revine cu adevărat marilor absenți. Ceea ce „clasa gânditoare” a creat sunt bunuri spirituale care se distribuie fără să se consume. Din aceste concepte, noi nu facem decât să actualizăm bunuri materiale destinate toate consumului. Spiritul a creat structuri inepuizabile din care noi nu suntem capabili decât să consumăm. Materia parazitează astfel Spiritul în istorie. Spiritul este cel care, în realitate, muncește pentru toți. Suntem astfel, și la acest nivel, datornicii insolvabili ai Spiritului. Și, în ultimă instanță, deoarece marii creatori sunt ei înșiși tributarii unei inspirații, ca divinis influxibus ex alto, putem spune că, în realitate, adevărata plusvaloare cade, la propriu, din Cer.

 

Notă: a) În ceea ce priveşte plusvaloarea absolută (Pa), predicţiile marxiste au eşuat (capitalismul a supravieţuit fără necesitatea exploatării supratimpului (St) şi a minimalizării salariilor). Faptul că timpul de muncă s-a comprimat, mai degrabă decât să se dilate, este tocmai dovada independenței producției față de supratimp – când rata plusvalorii absolute trebuia să depindă doar de prelungirea zilei de muncă, în condițiile unei productivităţi fixe. Supratimpul este, în capitalismul tardiv (de tip terțiar), o structură facultativă, iar salarizarea și nivelul de trai depășesc aici realizările oricărui regim socialist. Obţinem astfel relaţia: Pa (St). Dar nu St. Deci nu Pa. b) Amplificarea plusvalorii relative (Pr) este, desigur, în funcție de creșterea producției (Cp). Dar creșterea producției poate fi obținută sau prin supramuncă pe unitatea constantă de timp (Sm), sau prin ameliorarea performanțelor tehnice (At).

 

Astfel, supramunca (productivitate obținută din supraexploatarea capacității de producție, care crește cantitatea de produs prin creșterea cantității de muncă pe unitatea de timp) nu este legică, ci facultativă. Astfel, liberalismul a optat pentru investiţiile strategice în ameliorarea tehnică, iar nu în supraexploatare. Acestea au provocat o „revoluție a modului de producție”, care leagă productivitatea de performanțele mijloacelor de producție, iar nu de efortul și dexteritatea intensificate ale muncitorului. Astfel, printr-o cantitate mai mică de muncă se obține – datorită tehnologiei superioare – o cantitate mai mare de valoare de întrebuințare. Supramunca este, în capitalismul tardiv, mai degrabă facultativă. Pr (Cp). Dar Cp = At. Deci Pr (At). Analizele lui Marx au eșuat, așadar, în ambele direcții.

 

Contradicție: Marx vede pauperizare, dar avem prosperitate, deci dezumanizare prin îmbuibare (nu prin pauperizare).

 

 

(Verso, nr.27, 2007)

 

 

Sursă foto: David Teniers the Younger, Allegory of Greed via Archive.com

 

 

Despre autor

1. Când, prin moștenire, un patron, lipsit de merite întemeietoare, încasează profitul, acest lucru este insuportabil, însă ecuația rămâne.[↩]
2. Ne referim la condiții normale. Marx face din excepție (furtul) o regulă.[↩]
3. „Plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de muncă, din durata prelungită a aceluiaşi process de muncă” (Karl Marx, Capitalul, Editura PMR, 1948, pg. 202).[↩]
4. „În acest caz sporirea producției de plusvaloare rezultă din reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare a supramuncii”, op. cit. 302.[↩]
5. Karl Marx, op. cit., 298.[↩]