Catane: răzbire și izbăvire

Lui Mihai Mălaimare, la 75 de ani

 

Filmul Catane, în regia Ioanei Mischie, cu Mihai Mălaimare și Costel Cașcaval în rolurile principale, intră în 26 ianuarie în cinematografele din România.

 

Cinematografia celor 36 de ani postdecembriști a decăzut, ridicol, de la dezamăgire la dezgust, într-atât încât cote nebănuite de grotesc și chiar prostie stingheresc spectatorul de bun-simț din a alege să urmărească film din România. Și totuși, există excepții.

 

Am participat, din partea redacției Tinerii Clasici, la proiecția din 9 decembrie, pentru un public pestriț, a filmului „Catane”, lungmetrajul de debut al doamnei Ioana Mischie (regie și scenariu), un proiect urzit timp de zece ani. De aceea, spectatorul nu va fi surprins că se află în fața unui film copt – iar nu a unui simplu exercițiu de entuziasm al începătorului –, doamna Mischie reușind – în linii generale – să țină cumpănă între ordinea pe care este chemat s-o înfăptuiască un regizor și acele elemente cărora trebuie, mai degrabă, să li se îngăduie ritmul lor.

 

Stilul filmului – o comedie neagră cum nu avem multe în cinematografia noastră – este conturat nu numai de scenariu, ci și de scenografie – îmbinând mai degrabă reușit elementele mai multor epoci – și, cu osebire, de imaginea semnată de George Dăscălescu și operatorul Codruța Irina Corocea). Datorită lor, prim-planurile sunt și veritabile portrete, și izbutite studii de detaliu, iar prinderea peisajelor în numeroase cadre trădează o privire de poet.

 

Cu toate că regizoarea vorbește, în interviuri, despre „solidaritate”, „sustenabilitate” și „depășirea diferențelor”, spectatorul care vă scrie este convins că a văzut un film politic în haină poetică. Unul surprinzător de bun.

 

 

Niște oameni care, ca tot românul, trebuie să se descurce, deși nu ei s-au încurcat

 

București. O clădire ministerială (în realitate, sediul Ministerului Economiei de pe Calea Victoriei), pe fațada căreia ceasul, de mult, a încremenit. Inspectorul Mitrea (Costel Cașcaval) hotărăște o anchetă pe teren cu privire la cazul satului Catane, unde toți locuitorii – în mod bizar – beneficiază de ajutor social, declarând, fiecare, cel puțin câte un handicap. Comisia este completată de doctorița Magda (Iulia Lumânare) și de stagiarul Silviu (Cristian Bota).

 

Ceea ce părea o simplă deplasare în interes de serviciu li se dezvăluie treptat celor trei ca o călătorie inițiatică, din momentul în care, la stația de benzină, li se spune că mai au cale de bătut până la Catane „cam o oră și jumătate… două ore… două ore și jumătate… trei ore… trei ore și jumătate… patru…” Cu alte cuvinte, calea pe care au apucat îi va duce departe, mai departe, foarte departe de viața lor de toate zilele.

 

Odată ajunsă în Catane, comisia își întemeiază ancheta pe o serie de interviuri cu țăranii: primarul Pamfil (Mihai Mălaimare), croitorul Tache (Mihai Dinvale, în ultimul rol dinaintea sfârșitului), birtașul Marcel (Tudorel Filimon) și așa mai departe. Într-un loc de o rară frumusețe, uitat parcă de lume, inspectorul Mitrea și subalternii lui află niște oameni amărâți – dar demni, în ciuda faptului că trebuie, ca tot românul, să se descurce, deși nu ei s-au încurcat – și o comunitate pustiită, cu niscaiva tineri care, mai devreme sau mai târziu, își vor lua și ei, poate, lumea în cap.

 

Pentru moment, însă, tot satul trebuie să pună la cale un bâlci pe cinste pentru a o scoate la capăt și a-i îndupleca pe nepoftiții veniți de la București.

 

 

A fi cumsecade înseamnă a înțelege suferința și necazul

 

De aici încolo, fără a-l povesti – pentru a nu-i destrăma farmecul –, trebuie spus că acțiunea gravitează, în jurul cuplului aparent antagonic Mitrea – Pamfil.

 

Costel Cașcaval izbutește un rol solid, ferit de schematismul care i-ar fi tentat pe alții, astfel încât parcursul lui rămâne credibil de la început până la sfârșit. Cheia înțelegerii personajului jucat de el se află în replica rostită, mai mult pentru sine, atunci când intră într-o casă părăsită: „Aici pare că nu mai locuiește nimeni.” Într-un registru metaforic, este vorba chiar despre sufletul lui – ceea ce se vădește pe parcursul filmului.

 

Fără majestatea unui Saul, inspectorul Mitrea are, însă, căutarea sinceră – dincolo de o simplă anchetă – a unui om cumsecade, cum îl numește, de altfel, după toate peripețiile, Pamfil. Iar a fi cumsecade înseamnă a înțelege suferința și necazul. A înțelege că dreptatea absolută nu o poate înfăptui decât Dumnezeu – o temă importantă a filmului. Astfel, inspectorul își află, într-un sfârșit, rostul, spre deosebire de tânărul lui asistent, care eșuează, devenind cu totul o lichea, un instrument primitiv de perpetuare a abuzului, în spatele gargarei egalității și a butaforiei statului de drept.

 

Mihai Mălaimare este, pe drept cuvânt, dintre ultimii maeștri. Consacrat la Teatrul Național din București, ctitor al Teatrului Masca – părinte care și-a văzut copilul murind –, profesor și meșter, cariera lui s-a petrecut pe scândură, pe caldarâm, pe iarbă. Întâlnirile cu cinematografia au fost sporadice și, mai degrabă, nereușite, sub spectrul episodului nefericit în care, student la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în anul al II-lea, a părăsit platourile de filmare ale lui Dan Pița.

 

Rolul din „Catane” reprezintă, însă, o creație extraordinară, Mălaimare dezvăluindu-și tot instrumentarul de veritabil actor de cinema. Plăsmuit de el, Pamfil nu este un primar ca oricare altul. Pamfil este un veritabil conducător. Pamfil are vână de tribun și inimă jertfitoare, dar și sfânta șiretenie fără de care cel ce înfruntă un vrăjmaș mai puternic n-ar putea-o scoate la capăt. Tiradele – scrise fără cusur, culminând într-un excelent monolog final – nu îi aparțin doar personajului. Ele pot fi gândite și ca palma pe care Mălaimare însuși o întoarce unui sistem odios și opresiv. Și totuși, dincolo de replici, tăcerea acestui mare clovn trist – poate cel mai mare, poate cel mai trist – al teatrului și filmului românesc, prinsă măiestrit de prim-planurile lui Dăscălescu.

 

 

Legile strâmbe ale vieții

 

Scena interogatoriului final, într-un improvizat tribunal inchizitorial, va urmări spectatorul mult după ce părăsește sala de proiecție. Bine scrisă, bine filmată, bine jucată. Sub o lampă în balans – metaforă a relativității dreptății oamenilor –, comisia de anchetă întruchipează Statul ca vrăjmaș, neîndurător cu vinile și slăbiciunile celor mulți de jos, zăbavnic în a le sfârși fărădelegile celor de sus, Statul în care oamenii normali trebuie să îmbrățișeze anomalia pentru a supraviețui. O Românie care nu mai aparține românilor.

 

În afară de cel al lui Pamfil, se remarcă monologul aproape tragic al tâmplarului, rostit pe un prim-plan al mâinilor: „Am clădit, nu am dărâmat”, dar astea sunt „legile strâmbe ale vieții”. Ni s-a dus gândul la un personaj al lui Eugen Barbu – fiu (de suflet) de tâmplar – din romanul „Groapa”: „Dacă dreptatea ar fi o sârmă, aș îndrepta-o eu!”.

 

În treacăt fie spus, răsturnarea de situație nu este, din păcate, cu totul credibilă, prilejuind singurul segment cel puțin pripit și stângaci al filmului.

 

Sfârșitul – de altfel superb – este și nu este cel fellinian din „Otto e mezzo”. Rostul e deslușit: alaiul de nuntă vine din ce a fost și petrece către ceea ce are să vină. Țăranii din Catane au răzbit iarăși agresiunea unui sistem care i-a silit să trăiască, descurcându-se, sub spectrul supraviețuirii. Mitrea, în schimb, s-a izbăvit: român, s-a întors la rădăcini, adică în sat, fiind încredințat de acum că acel loc doar părea părăsit. Sufletul nu pleacă, de fapt, niciodată.

 

 

Despre autor