Nu-i întrebați pe copii

 

Neîncrederea în autoritate reprezintă astăzi norma în America. În copilăria mea, în anii ’60, dacă apărea un preot într-un restaurant aglomerat, el era lăsat imediat să treacă în fața rândului. Dacă urmăriți o conferință de presă a președintelui Eisenhower sau a președintelui Kennedy, veți fi uimit de respectul și deferența manifestată de reporterii acelor vremuri, complet diferită față de ce se întâmplă acum în mod regulat la conferințele lui Barack Obama (articolul a apărut în anul 2016 – n.trad) sau, înainte de el, la conferințele lui George W. Bush. În școlile publice din Ohio unde eu am mers era o practică obișnuită a elevilor să se adreseze profesorilor cu „Domnul” și „Doamnă”. Dacă un profesor acuza un copil de vreo nefăcută, părinții în mod tipic acceptau verdictul profesorului fără alte întrebări și cel mai probabil impuneau acasă o sancțiune mult mai severă decât orice se întâmpla la școală. Astăzi, dacă un profesor acuză un copil de vreo obrăznicie, părinții, cel mai probabil, se vor transforma în avocați cerând dovezi și ridicând obiecții.

 

Această neîncredere în autoritate și corolarul ei – lipsa de dorință de a exercita autoritatea – au ajuns acum să se infiltreze în fiecare sferă a vieții americane, inclusiv acasă. Nu mai departe de acum 40 de ani, majoritatea părinților americani le spuneau copiilor lor cum să se îmbrace, ce să mănânce, cum să se comporte. Astăzi, părinții americani întreabă. Însăși ideea de a da instrucțiuni mai degrabă decât a pune întrebări pare de modă veche, dacă nu de-a dreptul greșită.

 

Sunt un doctor care încă practică. Am obținut o licență în medicină la Universitatea din Pennsylvania în anul 1986. În ultimii 30 de ani, am avut mai bine de 90.000 de vizite. Am văzut copii, adolescenți și părinții lor, proveniți dintr-o varietate de clase sociale și circumstanțe. Am putut observa din perspectiva intimă – și cu toate acestea, obiectivă – a doctorului de familie schimbările profunde din viața americană din ultimele decade. Am fost martorul direct al prăbușirii parentingului.

 

De pildă: o mamă și un tată au venit recent cu fetița lor de șase ani la cabinet. Fetița avea febră și dureri în gât. M-am uitat la urechile ei și arătau bine. Am spus: „acum o să arunc o privire la gâtul tău.” Înainte de a începe, mama a întrebat: „te superi dacă domnul doctorul se uită foarte puțin la gâtul tău, draga mea? După, te duce mama să-ți ia niște înghețată.”

 

Această mamă credea că face exact ceea ce trebuie, fiind sensibilă și protectivă, dar intervenția ei a schimbat cursul examinării. Fetița a făcut o pauză și a izbucnit în plâns strigând „Dar nu vreau!” Ceea ce trebuia să fie o examinare de două secunde s-a transformat într-un chin întins pe durata a mai multe minute, care a necesitat intervenția unui asistent pentru a potoli copilul. Scopul mamei s-ar putea să fi fost acela de a ușura disconfortul fetiței, dar nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.

 

Nu negociați cu un copil de șase ani – aceasta este regula mea. În 25 de ani de experiență clinică, am învățat că soluția pentru a analiza medical un copil bolnav este pur și simplu să-l analizezi. Dacă un copil are febră și un gât dureros atunci îi fac un test pentru streptococ. Copilul nu are dreptul să voteze. În cazul nostru, mama l-a împovărat pe copil cu iluzia că el are de luat o decizie. Intervenția ei a schimbat decizia mea într-o cerere negociabilă și apoi a transformat negocierea într-o mituire. Autoritatea adulților a fost subminată. Când a fost întrebată „te superi dacă doctorul se uită la gâtul tău?” fetița de șase ani a auzit o întrebare de tip bona fide, iar răspunsul la întrebare a fost acela că se supără și nu îl lasă pe doctor să facă asta. Acest tip de momente nu existau atunci când eu m-am apucat de medicină în urmă cu 30 de ani.

 

De ce ne simțim atât de stânjeniți de noțiunea de autoritate? O parte din răspuns rezidă, cred, în infiltrarea sensibilităților politice în relațiilor de familie. Din punct de vedere politic, povestea ultimilor 50 de ani poate fi rezumată ca acordarea de drepturi unor persoane care au fost văduvite de ele. Oamenilor de culoare li s-au promis drepturi egale în fața legii. Femeile au putut accede mai ușor în câmpul muncii și au fost protejate de sexism. Discriminarea instituționalizată a fost ridicată, locurile publice au fost deschise tuturor, femeile au mers în masă la universități iar programele de asistență socială au fost extinse. Conceptele de autoritate și ierarhie au devenit suspecte, incorecte politic. Nimeni nu a spus direct: „Da, este bine că oamenii de culoare, femeile, etc. să aibă drepturi egale cu bărbații albi. Dar de ce nu ar fi aceleași relații între copii și adulți precum cele dintre adulți pur și simplu?” Să dăm drepturi la toți! De ce nu și copiilor?

 

Pentru că prima treabă a părinților este să-i învețe pe copii, nu să le ceară sfatul. Când doctorul spune că trebuie faci un test pentru streptococ, atunci faci testul. Trebuie să-ți mănânci legumele înainte de desert. Școala este un loc în care înveți, nu un show de modă sau un club social, așadar trebuie să te îmbraci și să te porți cum trebuie. Acestea sunt lecții fundamentale. Părinții trebuie să îi învețe de asemenea pe copiii să distingă binele de rău. Niciunul copil nu se naște cu această cunoaștere. Copiilor trebuie să li se spună despre această diferență, ceea ce înseamnă (în contextul de față) să accepte instruirea ca pe un adevăr al autorității. Iar predarea autoritară necesită autoritate.

 

Când părinții renunță la autoritatea lor, ei îi amețesc complet pe copii. Copiii au nevoie de un ghidaj ferm. Când părinții lor nu le oferă acest lucru, ei se îndreaptă către colegi, către social media sau internet. Ce găsesc acolo este Miley Cyrus, Justin Bieber, Akon, Eminem, Nicki Minaj, Kim Kardashian și Lady Gaga. Este un amestec confuz de sex, selfiuri și goana nesfârșită după popularitate și atenție. Ceea ce contează cu adevărat în lume este cine este sexy și cine are cei mai mulți urmăritori pe Twitter și cele mai bune fotografii pe Instagram.

 

Autoritatea legitimă consolidează pentru copii un univers moral stabil. Aceasta oferă o alternativă la cultura populară care a devenit o cultură a lipsei de respect: lipsă de respect față de părinți, față de profesori, față de semeni. Această cultură a lipsei de respect îi duce pe tineri chiar și la dispreț de sine; de aici înclinația tot mai mare a adolescenților americani de a posta pe rețelele de socializare fotografii cu ei în diverse stări de dezbrăcare. Această nouă normă — obscenitatea banalizată a sexting-ului — ar fi fost de neconceput chiar și acum douăzeci de ani. „Toată lumea o face”, îmi spun copiii, dând din umeri. „Nu-i mare lucru.” Fără o autoritate adultă clară care să-i călăuzească, ei trăiesc într-un univers moral instabil, în care totul e relativ, în care valoarea de sine atârnă de părerile semenilor de aceeași vârstă.

 

Părinții americani sunt vag conștienți de aceste probleme, dar de obicei dau vina pe lucruri de suprafață: prea mult zahăr în alimentație. Prea mult timp petrecut online. Prea multe jocuri video. Prea puțin somn. Toate aceste lucruri, importante la rândul lor, nu sunt decât simptome ale unei probleme mai mari și mai adânci: ne creștem copiii greșit. Părinții nu exercită autoritatea și, astfel, își lasă fiii și fiicele să absoarbă cultura ambiantă a lipsei de respect. În loc să-i învețe pe copii Regula de Aur („Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor” – Matei 7:12, n. ed.), părinții îi întreabă: „Cum te-ai simți dacă cineva ți-ar face ție asta?” Iar părinții rămân fără replică atunci când fiul le răspunde: „Dacă mi-ar face mie cineva asta, l-aș lovi între picioare.”

 

Diana Baumrind, psiholog, studiază de mai bine de patruzeci de ani modul în care sunt crescuți copiii în Statele Unite. Ea a constatat că părinții cei mai eficienți, judecând după rezultatele pe termen lung, sunt cei care sunt în același timp severi și iubitori. Tot ea a constatat că mulți dintre părinții de azi nu înțeleg această asociere. Ei nu cred că „sever” și „iubitor” pot funcționa împreună. Cred că poți fi ori sever, ori iubitor, dar nu amândouă. Aleg să fie iubitori și renunță la datoria de a fi severi.

 

Rezultatele nu sunt bune. Copiii au șanse mai mari să devină sfidători și lipsiți de respect. Și asta nu este sănătos. Copiii care sunt sfidători și lipsiți de respect au de trei ori mai multe șanse să devină obezi, comparativ cu copiii părinților autoritari. Copiii părinților permisivi sunt mai predispuși să copieze la școală. Sunt mai puțin rezistenți și mai fragili. A nu fi sever, a te abține de la exercitarea autorității parentale, se dovedește a fi unul dintre cele mai puțin iubitoare lucruri pe care le poate face un părinte.

 

De-a lungul celor trei decenii de medicină în America, am fost implicat profesional într-o mână de cazuri de agresiune sexuală, fiecare având ca victimă o fată sau o tânără. Într-un caz, stând de vorbă după faptă cu mama victimei, aceasta mi-a spus: „Știam că n-ar fi trebuit s-o las să meargă. Are doar cincisprezece ani. Era o petrecere pentru studenți. Știam că n-ar fi trebuit s-o las să meargă.” O parte din mine ar fi vrut s-o zgudui și să-i strig: „Atunci de ce ai lăsat-o?!” Dar, firește, nu am făcut asta. Știam deja răspunsul. Această mamă voia ca fiica ei să o placă. Nu voia ca fiica ei să se supere pe ea. Se simțea stingherită să exercite autoritatea părintească.

 

Nu sugerez o întoarcere la anii ’50. Fiecare epocă are neajunsurile ei. Dar trebuie să recunoaștem că prăbușirea modelului american de creștere a copiilor a avut consecințe nefericite pentru copiii americani.

 

Ce-i de făcut?

Am câteva recomandări, bazate pe observațiile mele asupra familiilor sănătoase. Iată câteva:

 

• Când organizați timpul copilului, puneți familia pe primul loc. În multe familii americane, joaca și antrenamentele de fotbal ajung de obicei să aibă prioritate față de masa împreună în familie. Masa luată acasă, în familie, este mai importantă decât îngrămădirea de activități extra-școlare și sociale.

 

• Mergeți la biserică, pentru a învăța respectul față de autoritate.

 

• Cultivați în casă o cultură a respectului.

 

• În loc să stimulați stima de sine, învățați-i smerenia. Luptați împotriva imperativului cultural contemporan de a fi „grozav”.

 

• Reduceți sau eliminați ecranele atunci când sunteți cu copilul. Puneți telefonul deoparte. Nicio tabletă și niciun telefon la masa de seară. Învățați arta conversației față către față.

 

Dacă urmați această cale, e posibil ca vecinii sau chiar copilul să nu vă considere un părinte „de treabă”. Dar știm acum că fiii părinților „de treabă” sunt mai predispuși să crească anxioși și deprimați, mai fragili, mai puțin sănătoși, mai puțin creativi și mai lipsiți de respect, în comparație cu fiii părinților autoritari. Și nu e nimic fain în asta.

 

Acum cincizeci de ani, americanii aveau încredere în școala publică, în guvern și în președinte într-o măsură care ni se pare astăzi naivă. Fiecare epocă are neajunsurile și nedreptățile ei. Dar un element din acea cultură de odinioară, bazată pe autoritate, trebuie recuperat. Copiii trebuie să accepte autoritatea părinților, iar părinții trebuie să afirme și să exercite smerit acea autoritate — pentru binele copiilor lor.

 

 

Articol scris de Dr. Leonard Sax și publicat în First Things, având titlul „Don’t Ask the Kids”. Cartea acestuia, „Prăbușirea Parentingului”, bestseller New York Times, a apărut la Editura Contra Mundum.

 

Articolul a fost tradus de către echipa editurii Contra Mundum și de către Anand-Sergiu Donca.

 

Articol editat și pregătit pentru republicare de Anand-Sergiu Donca.

 

 

Sursa foto: Substack

 

 

Despre autor