David O.

lui Gaston Paris⁴

***

I

Pe vremea regelui Ludovic, în Franța trăia un jongler sărac, originar din Compiègne⁵, pe nume Barnaba, care cutreiera orașele, făcând acrobații și demonstrații de îndemânare.

În zilele de târg, întindea pe piața publică un covor vechi și uzat și, după ce atrăgea copiii și curioșii cu vorbe amuzante pe care le învățase de la un saltimbânc foarte bătrân și pe care nu le schimba niciodată, lua poziții nefirești și echilibra o farfurie de staniu pe nas. Mulțimea îl privea la început cu indiferență.

Însă atunci când, ținându-se pe mâini cu capul în jos, arunca în aer și prindea cu picioarele șase bile de cupru care străluceau în soare, sau când se răsturna până când ceafa îi atingea călcâiele, își dădea corpului forma unei roți perfecte și jongla, în această poziție, cu douăsprezece cuțite, se auzea un murmur de admirație din partea publicului și monedele curgeau pe covor.

Cu toate acestea, asemeni celor mai mulți care trăiesc din talentul lor, Barnaba din Compiègne avea mari dificultăți în a-și menține existența.

Câștigându-și pâinea cu sudoarea frunții, el purta mai mult decât partea sa din mizeriile legate de păcatul lui Adam, tatăl nostru.

În plus, nu putea munci atât cât ar fi vrut. Pentru a-și arăta frumoasele cunoștințe, la fel ca pomii pentru a da flori și fructe, avea nevoie de căldura soarelui și de lumina zilei. În timpul iernii, el nu mai era decât un copac golit de frunze și aproape mort. Pământul înghețat era dur pentru jongler. Și, la fel ca greierele despre care vorbește Marie de France⁶, suferea de frig și de foame în anotimpul nefavorabil. Însă, având o inimă simplă, își îndura suferințele cu răbdare.

El nu se gândise niciodată la originea bogăției, nici la inegalitatea condițiilor umane. Credea cu tărie faptul că dacă această lume este rea, cealaltă nu poate fi decât bună, și această speranță îl susținea. Nu imita vagabonzii hoți și necredincioși, care și-au vândut sufletul diavolului. Nu blasfemia niciodată numele lui Dumnezeu; trăia cinstit și, deși nu avea soție, nu o poftea pe cea a vecinului, pentru că femeia este dușmanul bărbaților puternici, așa cum reiese din povestea lui Samson, relatată în Scriptură.

În realitate, el nu era preocupat de dorințele trupești și îi era mai greu să renunțe la băutură decât la femei. Deși era sobru, îi plăcea să bea când era cald. Era un om bun, temător de Dumnezeu și foarte devotat Sfintei Fecioare.

Când intra într-o biserică, nu ezita niciodată să îngenuncheze în fața icoanei Maicii Domnului și să-i adreseze această rugăciune:

„Doamnă, ai grijă de viața mea până când Dumnezeu va dori să mor, iar când voi muri, fă-mă să mă bucur de fericirea Raiului.”

II

Într-o seară, după o zi ploioasă, în timp ce se îndrepta trist și aplecat, cu bilele și cuțitele ascunse sub braț în vechiul său covor, căutând un hambar unde să se culce fără să cineze, a văzut pe drum un călugăr care mergea în aceeași direcție și l-a salutat cu respect.

Cum mergeau în același ritm, au început să schimbe câteva cuvinte.

– Prietene, a spus călugărul, de ce ești îmbrăcat în verde? Nu cumva pentru a interpreta rolul unui nebun într-o piesă de teatru?

– Nu, părinte, a răspuns Barnaba. Așa cum mă vedeți, mă numesc Barnaba și sunt jongler de meserie. Ar fi cea mai frumoasă meserie din lume dacă am mânca în fiecare zi.

– Prietene Barnaba, a continuat călugărul, ai grijă ce spui. Nu există meserie mai frumoasă decât cea de călugăr. Aici se cântă laudele lui Dumnezeu, ale Maicii Sale și ale sfinților, o cântare perpetuă Domnului.”

Barnaba a răspuns:

– Părinte, mărturisesc că am vorbit ca un ignorant. Statutul dumneavoastră nu se poate compara cu al meu și, deși este meritoriu să dansezi ținând în vârful nasului un dinar în echilibru pe un băț, acest merit nu se apropie de al dumneavoastră. Aș dori, ca și dumneavoastră, părintele meu, să cânt în fiecare zi oficiul, și în special oficiul Sfintei Fecioare, căreia i-am dedicat o devoțiune specială. Aș renunța cu plăcere la arta în care sunt cunoscut, de la Soissons la Beauvais, în peste șase sute de orașe și sate, pentru a îmbrățișa viața monahală.

Călugărul a fost impresionat de simplitatea jonglerului și, fiind un om cu discernământ, a recunoscut în Barnaba unul dintre acei oameni de bună voință despre care Domnul nostru a spus: „Pacea să fie cu ei pe pământ!”. De aceea, i-a răspuns:

– Prietene Barnaba, vino cu mine și te voi duce în mănăstirea unde sunt stareț. Cel care a condus-o pe Maria Egipteanca în deșert m-a pus în calea ta pentru a te conduce pe calea mântuirii.

Astfel, Barnaba a devenit călugăr. În mănăstirea în care a fost primit, călugării celebrau cu zel cultul Sfintei Fecioare, și fiecare își folosea toată cunoașterea și toată priceperea pe care Dumnezeu le-a dat-o pentru a sluji.

Starețul, la rândul său, compunea cărți care tratau, conform regulilor scolasticii, virtuțile Maicii Domnului.

Fratele Maurice copia, cu mâna sa pricepută, aceste tratate pe foi de pergament.

Fratele Alexandru picta pe ele miniaturi fine.

Se vedea Regina Cerului, așezată pe tronul lui Solomon, la picioarele căruia vegheau patru lei; în jurul capului ei înconjurat de o aură zburau șapte porumbei, care reprezintă cele șapte daruri ale Duhului Sfânt: darul fricii, al pietății, al științei, al puterii, al sfatului, al înțelepciunii și al priceperii. Ea avea ca însoțitoare șase fecioare cu părul auriu: Umilința, Prudența, Retragerea, Respectul, Curăția și Ascultarea.

La picioarele ei, două mici figuri goale și albe stăteau într-o atitudine implorătoare. Erau suflete care implorau, pentru mântuirea lor și, desigur, nu în zadar, mijlocirea ei atotputernică.

Fratele Alexandru a reprezentat pe o altă pagină pe Eva privind-o pe Maria, pentru ca să se vadă în același timp păcatul și mântuirea, femeia umilită și fecioara exaltată. În această carte se mai admirau Fântâna apelor vii, Izvorul, Crinul, Luna, Soarele și Grădina închisă, despre care se vorbește în Cântarea Cântărilor, Poarta Cerului și Cetatea lui Dumnezeu⁷; iar acestea erau imagini ale Fecioarei.

Fratele Marbode era, de asemenea, unul dintre cei mai devotați copii ale Maicii.

El cioplea neîncetat statui din piatră, astfel încât barba, sprâncenele și părul îi erau albe de praf, iar ochii îi erau mereu umflați și lăcrimând; dar era plin de forță și bucurie la o vârstă înaintată și, în mod vizibil, Maica proteja bătrânețea copilului său. Marbode o reprezenta așezată într-un scaun, cu fruntea înconjurată de o aură cu orbită perlată. Și avea grijă ca pliurile rochiei să acopere picioarele celei despre care profetul a spus: „Iubita mea este ca o grădină închisă”.

Uneori o înfățișa și sub chipul unui copil plin de har, care părea să spună: „Doamne, Tu ești Domnul meu! – Dixi de ventre matris meae: Deus meus es tu.”⁸

În mănăstire erau și poeți care compuneau în latină proze și imnuri în cinstea Fecioarei Maria, și chiar acolo se găsea un picard care transpunea miracolele Fecioarei Maria în limba curentă și în versuri rimate.

III

Văzând atâtea laude și o recoltă atât de bogată de opere, Barnaba se lamenta din cauza ignoranței și simplității sale.

„Vai, suspina el, plimbându-se singur prin mica grădină fără umbră a mănăstirii, sunt foarte nefericit că nu pot, ca frații mei, să o laud demn pe sfânta Maică a lui Dumnezeu, căreia i-am dedicat dragostea inimii mele. Vai! Vai! Sunt un om aspru și fără talent, și nu am pentru slujba ta, Doamnă Fecioară, nici predici edificatoare, nici tratate bine structurate după reguli, nici picturi rafinate, nici statui sculptate cu precizie, nici versuri numărate pe picioare și ritmate. Nu am nimic, vai!”

El ofta astfel și se abandona tristeții.

Într-o seară, în timp ce călugării se recreau conversând, el a auzit unul dintre ei povestind istoria unui călugăr care nu știa să recite altceva decât Ave Maria. Acest călugăr era disprețuit pentru ignoranța sa, dar, după moarte, din gura lui au ieșit cinci trandafiri în cinstea celor cinci litere ale numelui Maria, și astfel sfințenia lui a fost revelată.

Ascultând această poveste, Barnaba a admirat încă o dată bunătatea Fecioarei, dar nu a fost consolat de exemplul acestei morți fericite, pentru că inima lui era plină de zel și voia să slujească gloria Doamnei sale care este în ceruri.

Căuta un mijloc de a face acest lucru, fără să-l găsească, și se întristă din ce în ce mai mult în fiecare zi. Însă, într-o dimineață, trezindu-se plin de bucurie, alergă la capelă și rămase singur acolo mai mult de o oră. Se întoarse din nou după prânz.

Și, începând din acel moment, mergea în fiecare zi în capela aceea, la ora la care era pustie, și petrecea acolo o mare parte din timpul pe care ceilalți călugări îl dedicau artelor libere și artelor mecanice. Nu mai era trist și nu mai ofta. Un comportament atât de ciudat a trezit curiozitatea călugărilor.

Comunitatea se întreba de ce fratele Barnaba se retrăgea atât de des.

Starețul, a cărui datorie era să nu ignore nimic din comportamentul călugărilor săi, hotărî să-l observe pe Barnaba în timpul retragerilor sale. Într-o zi, când acesta se închise, ca de obicei, în capelă, veni, însoțit de doi bătrâni ai mănăstirii, să observe, prin crăpăturile ușii, ce se întâmpla înăuntru.

L-au văzut pe Barnaba care, în fața altarului Sfintei Fecioare, cu capul în jos și picioarele în sus, jongla cu șase bile de cupru și douăsprezece cuțite. În cinstea Sfintei Maici a Domnului, el făcea trucurile care îi aduseseră cele mai multe laude. Neînțelegând că acest om simplu își punea talentul și cunoștințele în slujba Sfintei Fecioare, cei doi bătrâni strigau că este un sacrilegiu.

Starețul știa că Barnaba avea sufletul curat, dar credea că acesta înnebunise. Cei trei se pregăteau să-l scoată cu forța din capelă, când au văzut-o pe Sfânta Fecioară coborând treptele altarului pentru a șterge cu o bucată din mantia ei albastră sudoarea care curgea de pe fruntea jonglerului.

Atunci, starețul s-a prosternat cu fața la pământ și a rostit aceste cuvinte:

– Fericiți cei simpli, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

– Amin! au răspuns bătrânii, sărutând pământul.

sursa foto: Velázquez, Diego. El bufón Calabacillas. cca. 1635–1639. Museo del Prado, Madrid. Disponibil la: Museo del Prado.

Despre autor

Redacția

Vezi alte articolele ale autorului