Fărâme din letopisețul lui Constantin cel Mare. Dialog cu maestrul Constantin Codrescu

 

Predoslovie

Dintotdeauna, iubite cititoriule, am cugetat la deșertăciunea păcătoasei noastre vieți și-am mai cugetat că nu-i mai frumoasă cale a petrece deșertăciunea alta decât artele cele amăgitoare foarte. Şi mai mare peste ele toate-i teatrul. Drept e că mulţi starosti ori dregători de multe feluri şi priceperi a avut teatrul nostru românesc, dar puţini printre dânşii au fost unşi de Dumnezeu cu sfântul mir şi blagosloviţi cu buchet de multe măşti. Acelora li s-a așezat de norod pe capete coroana din lauri și măselariță și lor li s-a dăruit un toiag dintr-un stânjen de crin, spre a cârmui peste iluziile și amarurile noastre ale tuturor.

 

În vremile mizere de acum, bezmetice și cumplite, am aflat pe cel din urmă dintre ei, pe cel din urmă rigă al teatrului: Constantin cel Mare, din neamul vrednic al Codreștilor, de le-a zis cândva Codrea. Și a înțeles Măria Sa patima înrobindu-ne Adevărului și ne-a primit la curtea sufletului său. Mult ne-a fost foame de frumos și frumos ne-a dat. Mult ne-a fost sete de spirit și cu spirit dintr-al său ne-a ostoit. Și-a strecurat în toate strop amar, ca să ne ție deșteaptă conștiința. Și e rușine alături de Măria Sa, și e belșug, și e smerenie. Și dragoste multă e! L-am curățit de sânge și fard închegat și i-am iscodit rănile. Pentru calvarul nedreptăților – leac? Pentru nemernicia potrivnicilor – pedeapsă? Cum? Să ne plecăm, cititorule, capetele și să ne înălțăm inimile și mult să mulțumim că Și-a făcut Dumnezeu milă de noi păcătoșii cu oameni atinși de înger!

 

Primește, Măria Ta, puțină truda noastră, ca nu cumva să cugeți că ești părăsit! Nu vei fi uitat în veac, cum nu va fi uitat prinosul de frumos ce ni l-ai oferit, dimpreună cu cinstita oaste a teatrului nostru românesc – asta ni-i făgăduința, pe crucea de la gâtul Măriei Tale. Toată sala se pleacă înainte-ţi. Să ne trăiești întru mulți ani, Măria Ta!

 

 

C.: Fiți bineveniți! Mă bucur mult, dragii mei! Voi toți, cei de la revistă, sunteți, fără vorbe mari, superbi, într-o realitate a noastră care este infectă… V-am întâlnit pe voi, ceea ce mă bucură nespus şi îmi dă foarte multă energie. Dacă voi nu bateți cu pumnii în masă, e jale. (Accentuează:) E jale! Ar trebui să bateți. Aveți tot dreptul și trebuie să faceți asta obligatoriu. Uite, a rămas o șleahtă de pramatii care nu vor să cedeze beneficiile (accentuează:) bolşevice. Eu sunt așa de indignat…

 

Ș. P.: Să înțeleg că urmăriți politica…

 

C.: Urmăresc viața, că nu mai am ce să fac eu. Cam asta este tot ce fac eu. Când mai prind câte un prieten, un băiat bun ca mata, pe care îl simt și-l nădăjduiesc, îmi vărs și eu focul cât pot. Unde să mă duc? Și dacă ies în stradă, tot aia e, tot nu se face nimic! Din păcate!

 

Ș. P.: Noi am încercat să ne ținem departe de politică și să încercăm să începem reconstrucția prin cultură. Să ne împotrivim ignoranței!

 

C.: Dar nu se poate! Este imposibil, pentru că politicul și interesele de tot felul îți bagă pumnul în gură și te umilesc și te batjocoresc. Dar, e adevărat, nu poți să nu răspunzi. E o adunătură, repet, o clică (accentuează:) de spaimă! Ea produce şi întreţine ignoranţa! O rușine, o rușine! Și să vedeți ce panglicari. Nici nu se mai poate califica, e dincolo de orice calificare. Să iertați că îmi tot vărs năduful, dar nu am cu cine și pe cine! V-am găsit de victime!

 

Ș. P.: Ne bucurăm că v-am găsit de călău!

 

C.: Dom’ Paraschiv, vreau să-ți fac o declarație la început. Eu am fost foarte îndrăgostit de Constanța de unde vii. Acolo l-am jucat în 1957 pe Ovidius! A fost un spectacol memorabil, care a redat teatrul circuitului cultural. Tot atunci se refăcuse destul de bine Cazinoul și arăta chiar profund onorabil. Vizavi se făcuse acvariul. Spun că a fost un spectacol memorabil pentru că au participat la el reprezentanții tuturor țărilor de influență latină din lume. Au umplut sala aia toată numai figuri memorabile, oameni de vârstă, directori de academii, de facultăți, profesori universitari, medici. Era o nebunie, o nebunie! Și a fost un spectacol, pentru mine încântător, pentru care am mers acolo aproape un an de zile. Toate escapadele astea ale mele înspre și dinspre Constanța erau minunate. Petreceam seară de seară în Piața Ovidiu cu un grup de marinari greci care supraviețuiseră unui naufragiu. Erau însoțiți de o fată superbă, o singură fată. Atunci am trăit și o poveste frumoasă cu Gina Patrichi, care venea de la Galați ca să ne vedem… Toată atmosfera de-atunci şi de-acolo… Nu numai că nu era atât de modernizat precum acum. În Mamaia erau două-trei hoteluri ici-colo.

 

Ș. P.: Cum este să jucați un nefericit?

 

C.: Un nefericit? Ca Ovidius? Minunat! Minunat! Minunat! Făcuse Marosin, scenograful, un decor foarte interesant. Grădina unde se petreceau şi iubirea lui, şi scenele de la palat, şi arestarea lui, și surghiunirea lui se rotea, când era aici, la Pontul Euxin, se întorcea și devenea o corabie… Superbă ideea, foarte frumoasă! Pleca, în final, cu trupul lui terminat, răstignit simbolic, spre… Nu ştia nimeni spre ce… Probabil spre acea lume minunată care există, care precis că există. Nu se poate să nu existe!

 

Ș. P.: Mi-a rămas în minte împăcarea amară cu care l-ați citat cândva, într-o declarație, pe Aznavour: „Il faut savoir quitter la table…“

 

C.: O, mie mi s-a părut foarte important: „Il faut savoir quitter la table…“ E obligatoriu în viață! Mi se pare una dintre cele mai superbe izbânzi ale omului, dacă poate!

 

Ș. P.: Măsura?

 

C.: Măsura! E o măsură, da. Nu știu dacă eu am părăsit scena prea devreme, dacă prea târziu. Mi-a fost greu. Nici nu am realizat că va fi așa de greu. Deodată m-am trezit că nu am mai putut să conduc, de pildă. Profesor la facultate nu am mai putut să fiu, mi s-a spus că venise vârsta pensionării (râde). Teatru, din ce în ce mai puțin. Am mai încercat la Buzău, dar m-a supărat inima. De obicei nu mă supără, dar, atunci, de emoții, de mulțumire, de nemulțumire…

 

Ș. P.: E un dar? Un instinct de a te opri la timp?

 

C.: O, nu! Este un dat și în același timp este un imperativ. (accentuează) Obligatoriu trebuie să știi să te retragi, să părăsești masa vieții, profesional discutând, pentru că mental, dacă suntem capabili și dacă ne păstrăm toate mințile, trebuie să rezistăm mai departe. Eu am reușit, am scris două cărțulii – sunt o spovedanie, dar nu chiar a unui învins: Pribeag prin viața mea… Tot mă obsedează să scriu venetic. Când am venit aici, toți ziceau: „Ce-i cu boierul ăla venetic?“ Și peste tot pe unde am umblat, tot un venetic am fost…

 

Ș. P.: Și veneticul ce zicea despre ei?

 

C.: Păi, dar ce căutam eu aici? A fost un iad aici! Erau două babe nebune, niște pomi care creșteau la cinci metri, că nu mai aveau unde să se ducă din cauza ierbii, un câine turbat acolo, în spate, turbat de legătură și de mizerie. Nu știu de ce mi-a plăcut mie locul ăsta, dar mi-a plăcut foarte tare! Asta mi-a fost chemarea!

 

 

Începuturi

 

Ș. P.: Cum era Moldova copilăriei?

 

C.: Mi-o amintesc cu niște pomi imenși, înalți, cu bulevard superb, plin de castani și tei. Eu eram un ţâşti-bâşti, aveam șase ani când am plecat de acolo. Casa bunicii avea o poartă imensă. A mai rămas acolo o bătrână, tanti Lizuca, o femeie mai ciudată. Golski, de neam polonez. Peste ani de zile m-am dus cu un spectacol, cu un turneu chiar acolo. Bătrâna nu mai vedea, dar mă aștepta. I-am scris, i-au citit vecinii. Era o bătrânică mică, cât un ghemotoc, care nu vedea, dar care, când mi-a auzit paşii, a știut că sunt eu. Mă aștepta. A venit la teatru, s-a așezat în primul rând. Atunci revedeam orașul după o vreme, dar totul devenise mic. Pomii erau mici, casele erau mici, intrările erau tot frumoase, dar… mici! Lumea, cam mizeră. Am prins-o și eu într-o perioadă mai… Acum am auzit că s-a mai curățat, s-a mai întremat. M-am dus tot atunci la podgoria de la Huși – chiar în curtea în care avea bunicul clădirea de diriginte al poștei. Acolo unde am făcut petrecerea de după spectacol erau cândva cuibarele noastre, unde mergeam eu cu șorțulețul ăla mic al meu, să îi fac bunicii bucuria: să îi aduc ouă proaspete cât mai multe. Şi alergând, cred că mai ajungeam cu două dintr-atâtea (râde)! Toate astea îmi veneau în cap, dar oraşul tot prăfuit era, tot mizer era. Sigur că și eu îmi băgasem nasul și prin alte capitale, dar când Bucureștii m-au alungat nu m-a încântat ideea de a mă retrage la Huși. Totul era stop-cadru, cum se spune. Nu aveai ce face. Nu aveai unde să te duci… Când am fost atunci, m-a tulburat, m-a dezamăgit. Oamenii m-au dezamăgit. Am trecut, tot atunci, un pic și peste graniță și am avut parte să mă întâlnesc și cu lumea sovietică, „sfântă, curajoasă, superbă“. Omul sovietic a fost odios, oribil! O spun eu, fiind un mare îndrăgostit de spiritul slav! Mie îmi place spiritul slav foarte mult și-l socotesc deosebit, dar tot tăvălugul comunist, antiromânesc pe care l-a adus…

 

Ș. P.: Și totuși, într-o bună zi, tatăl dumneavoastră a venit din sud la Huși!

 

C.: Da! Tata era de loc din Alexandria. El era, de fapt, din familia Codrea: Ion Marin Codrea, nume frumos. Bunicul era în legătură cu nemții înainte de război. Fusese acţionar sau cam aşa ceva la o bancă de capital german. Când a început războiul, bunicul a făcut atac de inimă și a murit. Tata şi ceilalţi patru fraţi au făcut atunci un „exod“ spre Moldova. Tata le-a devenit un fel de stăpân, cel mai mare dintre cei cinci frați. Tata a făcut Codrescu din Codrea atunci când s-a mutat la Huși. Acolo, bunelul, tatăl mamei, era dirigintele poștei, funcție mare în Huși. Tata era deștept și avea farmec și, într-o bună zi, a cunoscut-o pe mama, care era frumoasă. Chiar frumoasă pot să spun acum, cu lipsă de modestie. Am un tablou al ei în casa noastră de la Jiblea-Călimănești, unde avem bucuria să mai mergem, casă lăsată de tata. S-a îndrăgostit de ea, ce să facă?! O fi păcălit-o (râde), s-au măritat și au venit în București după un timp. Tata era deștept, avea tot felul de afaceri, a devenit un om bogat, cu o familie foarte frumoasă, cu oameni capabili.

 

Ș. P.: Pentru afaceri s-a mutat cu toată familia la București?

 

C.: Bineînțeles! Bunica și bunicul, părinţii mamei, au rămas acolo, că nu se hotărau ei să vină încoace pentru nimic în lume. Dar nu se mai putea. A avut el șanse, că se ocupa de materiale lemnoase. A avut păduri multe în ţară. Tăia lemn, fasona, trimitea peste tot. A avut și o propunere să plece în Anglia, dar mama a zis că, dacă el pleacă, se omoară, pentru că nu voia să rămână singură. Au venit în capitală, au avut o situație foarte bună, incredibil de bună. Dar s-a schimbat deodată totul, peste noapte! Venise ziua, să mă ferească Dumnezeu, a „victoriei împotriva fascismului“… A venit absolut deodată, totul s-a dat peste cap, într-o zi și-ntr-o noapte!

 

Ș. P.: Aţi trăit o bună parte din istoria țării ăsteia. Vorba vine „bună“. Aveți nostalgia felului de a fi, dacă se poate vorbi de un fel de a fi, în România Mare? Mai țineți minte ceva din lumea de atunci?

 

C.: Absolut! Întâi că eu am văzut România Mare sfărmându-se. Eram în vacanță cu bunica la mare, la Cetatea Albă, în vara lui 1940. Atunci au intrat sovieticii în Basarabia noastră românească. Bunica era înspăimântată: „Haide, haide, să plecăm!“ Am prins ultimul şi nu ne-am mai oprit până la gara Basarabeasca. Eu nu am înțeles nimic. Au fost câteva evenimente pe care nu le-am priceput și pe care am căutat să mi le lămuresc toată viaţa. Cum spuneam și în numărul trecut, eu nu pot pricepe ce este cu Republica Moldova, cu Ucraina… Eu am cunoscut Moldova românească până la Nistru.

 

Apoi, eu sunt un regalist convins, împătimit de ideea de monarhie. Și acum păstrez însemnele lui Mihai. Am fost prezent și la celebra bătaie din Piaţa Palatului, când au ieșit şi clasele mari din liceul Sava. S-a lăsat cu o bătaie, mamă, mamă! Dar dădeam și noi, nu numai ei, comuniştii! Dădeam în care apucam! Până în ’44, a fost o explozie formidabilă de cultură, dacă nu şi de bunăstare, în lumea românească, dar au venit trupele sovietice. Şantajul, ocupaţia au fost cumplite. Regele a plecat în ’47, iar odată cu plecarea regelui chiar că a murit totul. În suflet, nu, în adânc, nu, dar în fapt, da.

 

Ș. P.: Cum a resimțit lumea schimbarea aceasta?

 

C.: Oribil! S-a răsturnat totul, începând cu valorile, spiritualitatea. Ce să facă aceia care nu au aparținut mediocrităţii? După, încet-încet, s-a uitat totul, de teamă… Poporul ăsta neinformat, nedoritor de informații… Trebuie să învingeți, trebuie să învingeți, pentru că este o inerție și o ticăloșie dincolo de margini. Spuneam că știm să furăm, să înșelăm, să mințim. Acum avem dreptul și să (sacadat:) ucidem! Să ucidem în stradă, în afara țării, peste tot! Noi, (accentuează:) românii! Nu mă interesează de ceilalți! Acolo este altă nebunie care domnește, nebunia lumii, a (accentuează:) sfârșitului de lume.

 

Ș. P.: Acest fel de a fi reprezintă reușita omului nou? Sau credeți că era latent în momentul venirii comuniștilor?

 

C.: Cum să nu fie? Atunci ca şi acum: lipsa de cultură, lipsa educației, cei șapte ani de acasă care dau direcţia întregului parcurs. Școlile care erau şi sunt, sărăcia, mizeria, cu care noi ne-am obişnuit aici, la capătul lumii. Să luăm! Halcă de-aici, halcă de-acolo! S-a perpetuat șiretenia asta nenorocită, balcano-turcă, de care noi nici nu trebuia să avem habar! S-a imprimat atât de puternic în neamul ăsta. E în sânge! E păcat, pentru că sunt oameni capabili, dar sunt şi hoți și mincinoși și puturoși. Şi, mai ales, trădători! Cu asupra de măsură!

 

Apoi, s-a avut grijă să ne cotropească şi comunismul! Dumneavoastră vă dați seama ce înseamnă să o duci aşa din august ’44, până în ’89? 45 de ani?! O viață de om, o viaţă strâmbă! Și după asta, ce să vedeţi, au rămas mai departe tot ei, nemișcați, nealterați. Înainte lucrau la vedere: veneau seara, băteau (bate puternic în masă:) în ușă şi puneau pistolul pe masă, măcar să știi despre ce e vorba. Când îl foloseau, când nu îl foloseau, dar știai despre ce e vorba. Acum îl lasă în toc, dar bagă mâna aici (caută buzunarul de la piept al hainei) și scot cecul sau cartea de credit și o pun pe masă.

 

Ș. P.: Tot în România Mare a existat un fenomen cu totul deosebit pe care l-aţi cunoscut: Mişcarea Legionară. Luările de poziţie referitoare la ea din zilele noastre seamănă, în mare parte, cu acelea de după 1944-’48. De ce a apărut Mișcarea?

 

C.: Trebuia, pentru că spiritul românesc fusese batjocorit foarte rău și când spun batjocorit mă refer mai ales la spiritul creat al acestei naţiuni – nu zic al omului –, la esenţa ei divină. Eu l-am cunoscut mai bine, cât am putut, pe bătrân, pe Ion Zelea-Codreanu. Grădina bunicului dădea în spate exact în curtea Codrenilor. Bătrânul era o figură! Bătrânul a avut trei băieţi și o fată. Corneliu a fost ucis bestial, iar peste un an, unul dintre fraţii săi a fost împușcat la Huşi în timpul represaliilor lui Carol pentru moartea lui Armand Călinescu. Mi-a rămas în ochi pentru totdeauna o imagine teribilă, nu am să pot s-o uit niciodată: pe stradă erau cazane cu smoală, pentru pavarea pieţei. Ploua. Le-au cărat trupul fratelui lui Codreanu şi pe al unui tăbăcar şi le-au aruncat lângă acele cazane revărsate şi stătea bătrâna doamnă în genunchi şi jelea şi fetele stăteau la distanţă, ţinute de jandarmi, pentru că nimeni nu avea voie să se apropie trei zile şi trei nopţi de trupuri, ca să se dea exemplu… Atunci am plâns și eu. Nu știam pentru cine, dar am plâns…

 

Destinul face că tata a stat ascuns, câtva vreme din cei opt ani de fugă, la ultimul dintre frații lui Corneliu, Decebal, în casa lui din București, undeva în jurul Pieţei Romane. Soția lui Decebal era pictoriță. Era înnebunită și ce picturi mari făcea! Tata dormea sus, la etaj, în casa lor veche, bătrânească și cu un pom imens în dreptul ei, cred că un stejar ca ăla de acolo (arată un arbore din depărtarea grădinii). Într-o noapte, l-a ciupit un țânțar și s-a sculat. Apoi s-a auzit ceva zgomot, a auzit o mașină. Cineva îl turnase şi niște „băieți“ înaintau spre casă. Unde să se ducă? S-a dus în podul casei și s-a ascuns în spatele unui tablou imens. Au intrat, au răscolit toată casa, au răscolit și podul. În câteva minute, tata a îmbătrânit acolo, cred, vreo 20 de ani. Nu l-au găsit, au umblat peste tot! În spatele tabloului n-au umblat! Zici că e film, zici că e roman, nu spui că e adevăr!

 

Ș. P.: Despre Mareșalul Antonescu ce părere aveți?

 

C.: Excepțională! Un român de cea mai înaltă rasă. Militar de ținută, de rigoare… Un destin cumplit, tulburător. Tulburător…

 

Ș. P.: Un destin de film sau de tragedie greacă?

 

C.: Mai mult: de erou în cel mai înălţător sens al cuvântului. Unchiul meu, nenea Crişu, bunul meu prieten, a fost în suita Mareşalului. L-a iubit și cred că de la el „am moștenit“ aceste sentimente…

 

Ș. P.: Unchiul a fost militar de stat major?

 

C.: Nu, nu! A fost civil, dar avea un cerc de prieteni care îl frecventau pe Mareşal. Era profesor universitar, s-au cunoscut și se întâlneau ca prieteni, nu ca altceva. Era printre ei şi celebrul profesor Napoleon Crețu, care a făcut pușcărie imediat după venirea sovieticilor. Datorită bunului nenea Crișu, am întâlnit-o pe superba Sorana Țopa…

 

 

Marile doamne

 

Ș. P.: Sorana Țopa, iubirea lui Eliade…

 

C.: Şi a lui Codreanu, mai ales, a poetului Codreanu, sonetist și director al teatrului din Iași. Sorana – vai ce minune de suflet și de sensibilitate, de gândire și de cultură! Crescută în cultura europeană, apoi cu filosofia indiană, care era atunci la modă. Se hrănea cu spirit şi era un om extrem de departe de lumea noastră. Credincioasă, foarte credincioasă.

 

Ne adunam la ea studenţi şi actori. Marga şi cu mine totdeauna mergeam la doamna Ţopa. Împreună cu acei copii eminenţi – Liliana Tomescu, Gigi Ghiţulescu, Dinu Dumitrescu, Adrian Georgescu –, ne adunam la ea şi de Paşte, şi de Crăciun. Avea un pisoi, Narcis îi spunea. Îl călcase o maşină şi rămăsese cu două picioare betege în spate şi se târa. Doamna Ţopa vorbea cu el. Era un spirit, nu mai era un pisoi! Ceva extraordinar!… Dar ce bucurie era când ne duceam și de fiecare dată ne citea câte o piesă pe care-o scria între timp!

 

Ș. P.: Şi ce s-a ales de piesele astea?

 

C.: Nimic, nimic… Una singură dintre piesele ei, Omul ascuns, a fost editată, chiar înainte de minunata noastră răsturnare de valori… Ea s-a retras în ’44. Nu s-a mai dus la Naţional. N-a vrut să mai joace, deşi era desăvârşită, deşi ea este cea care a făcut celebra domnişoara Nastasia! Uriașă…

 

Ș. P.: Din câte știu, a fost chiar prima Nastasia!

 

C.: Cred că a fost prima… A făcut-o la Iaşi, dacă nu mă-nşel. Se spunea că a fost cutremurătoare în rol! Avea o forţă dramatică, avea în ea un tragic unic! Unic era! Fenomenală era!

 

Ș. P.: O forță dramatică mai puternică decât a Mariettei Sadova?

 

C.: Eu n-am fost încântat de doamna Sadova ca mare actriţă. Poate că nici n-am perceput-o ca atare, pentru că doar am jucat sub regia dumneaei. Eu am fost foarte amic, foarte apropiat cu doamna Sadova. Am cunoscut-o de copil, ce să mai spun? Am stat de multe ori în apartamentul ei, de la Moşilor cu Armeneasca, unde locuia, la etaj, cu prietena ei, Magda, o femeie mai ciudată aşa. Ciudată părea și prietenia lor, pentru că Magda nu era actriță, nu era intelectuală, dar era un om cumsecade, care o admira pe doamna Sadova.

 

După ce a ieşit din închisoare, m-a chemat să fac pe Brâncuşi la Braşov, în piesa Angelei Plati, Coloana infinită. După aceea, tot cu doamna Sadova am fost şi am făcut Viteazu de Paul Anghel la Satu Mare. A fost o mare bucurie pentru mine. Eu eram Sfetnicul, iar scenografia a făcut-o Liviu Ciulei. Ideea decorului era frumoasă: făcut numai din cumpene care se ridicau în anumite momente. Era, de fapt, cumpăna țării. Între Mihai şi Sfetnicul său doamna Sadova a închipuit o permanentă vibrație. Într-o seară, am pornit cu toții spre București și ne-am oprit în Baia Mare, ca să dormim noaptea aceea la hotel. Eram patru la masă, eram: doamna Sadova, Magda, soția mea de atunci și cu mine. Era târziu şi nu ne-au adus decât o fructieră înaltă, plină de mere, iar doamna Sadova a început să ne curețe merele și să ne dea fiecăruia câte-un sfert. Niciun măr nu avea gustul celuilalt!

 

La inaugurarea secţiei române de la Satu Mare am participat în mod efectiv, cu Mihai Raicu. Acolo am montat Un loc rămas liber de Ionel Hristea, în care am şi jucat şi pentru care am făcut şi scenografia. Apoi, am mers la Botoşani, să joc Avarul tot la doamna Sadova…

 

Ș. P.: Aţi făcut chiar Harpagon? Atât de tânăr?

 

C.: Da, da! Ciudat, nu? Când aveam repetiții, lăsam mașina în parcarea Gării de Nord. Odată, când urma să plec spre repetiţia generală, am ajuns mai devreme şi m-am dus şi am stat în sala de aşteptare. Cred că am ațipit un pic și prin vis aud că pleacă trenul spre Botoșani de la linia cutare. O iau la fugă, fug după el, dar n-am mai putut să-l prind… Doi metri mai aveam și-l prindeam! Și m-a apucat o disperare: teatrul e tocmai la Botoșani, lumea o să se adune, ce fac? Am fugit la mașină și am plecat ca nebunul la Ploiești, să prind trenul acolo. Și când treceam pasarela spre gară, trenul pleca. I-am dat telefon doamnei Sadova. Era foarte amărâtă şi supărată şi atât a zis: „– Nu cred…/ –Am mințit vreodată, doamnă?“ Nu știu dacă nu am plecat cu mașina, dar n-am ajuns la Botoșani decât a doua zi. Era supărată pe mine, dar m-a iertat când a văzut că mă podidea plânsul…

 

Ș. P.: Sorana Ţopa a fost mentorul, Marietta Sadova a fost regizorul, iar Aura Buzescu a fost profesorul…

 

C.: Doamna Buzescu era un personaj uluitor. Am apucat să întâlnesc niște oameni… Nici nu mai știu cum să le spun, cum să-i numesc, cum să-i rostuiesc! Doamne, iartă-mă! Într-adevăr, doamna Buzescu mi-a fost profesoară în anii al II-lea și al III-lea de Conservator. În anul I a fost Aurel Ghițescu, iar în ultimul a fost Alexandru Finți.

 

Domnul Buzescu a fost foarte, foarte bun prieten cu tata. Împreună făceau afaceri legate de domeniul forestier și… ah, ce domn era! Știți unde era casa lor în București? La Grădina Icoanei, lângă Teatrul Bulandra. Aveau şi o grădină mică în faţă, cu un gard vechi, frumos lucrat. Noi o așteptam jos, pe niște canapele de-ți venea să dormi pe ele. Cobora de la etaj doamna Buzescu, iar parfumul ei se simțea imediat, era foarte special. Acolo ne chema să lucrăm. Acolo am început să facem Unchiul Vania în anul al II-lea, în regia lui Vlad Mugur, asistentul dumneaei, cu care am fost prieten de suflet. El locuia în Mendeleev, lângă Piața Amzei. Acolo spuneam monologul lui Vania – ce inconștient eram! –, ținând brațul ori capul pe Capul de copil al lui Brâncuși! Avea un cap de copil al lui Brâncuși! Nu știu dacă l-a dus cumva în Germania sau… l-a pierdut la cărți, c-avea o nebunie cu jucatul de cărți! Eu stăteam lângă piedestalul înalt, îl mângâiam, îi spuneam… (Râde) Pe cuvântul meu dacă vă mint cu ceva sau vă spun cuvinte goale! Ce înseamnă să fii mucos! Iar peste ani, cum  v-am spus, aveam să-l joc pe Brâncuşi la Braşov! Toate se leagă şi, uneori, pare de necrezut!

 

La o săptămână după premiera cu Unchiul Vania am avut-o pe cea cu A douăsprezecea noapte, în care jucam Sir Toby. Mi-au găsit un corset imens, de nu mai aveam la un moment dat aer. Eram zdravăn, iar vocea am reușit eu să mi-o schimb cât am putut. Eram slăbuț, frumușel și a trebuit să joc cu altă voce, altă statura, alt mod de a te mișca. Au apărut niște cronici fenomenale, formidabile atunci, dar eu, prost-prost, nu le-am dat importanță. Ambele spectacole s-au jucat în sala de jos de la Comoedia, actualul Odeon, unde era „Teatrul nostru“ al Dinei Cocea. Tata era ascuns, dar a venit la ambele spectacole!…

 

Doamna Buzescu s-a retras pentru o perioadă în acei ani bezmetici, iar eu am devenit studentul lui Alexandru Finți, care era un om și un dascăl deosebit. A fost prezent într-o clipă de tranziție și de mare pericol. M-a scăpat în 1951, în ultimul an de facultate, de „băieţii“ care mă pândeau la ieşirea din Institut. N-au reuşit să mă înhaţe, deşi au vrut să mă înhaţe mereu. Apoi, Finţi m-a ajutat până la urmă să ajung și la Teatrul Armatei, după ce mă dăduseră afară de la Național. Prima mea întâlnire cu un consilier sovietic, tovarășul Kovalenco…

 

 

Neistoviții vrăjmași

 

Ș. P.: Când s-a întâmplat?

 

C.: În ’49-’50, când jucam în Atunci s-a călit oțelul. Eram și eu mai tânăr, mai impertinent probabil. Eram și mai plin de mine și l-am înfruntat. Era bolșevic, aveam o boală de-mi cădeau dinții din gură numai când îl vedeam! Kovalenco era zugrav de decoruri! Era zugrav! Și a venit consilier peste toate, peste teatrele din București. El și cu Medvedev. Fără ei nu se putea face nimic! Numai că eu eram foarte bun, zău! Eram și foarte tânăr, iar în Așa s-a călit oțelul aveam o distribuție cu actori de mâna-ntâi. Una dintre sălile în care juca Naționalul era sala de festivități a liceului meu, Sfântul Sava! Am avut șansa extraordinară ca, în acelaşi timp cu liceul, să fiu student la Conservator şi, în scurt timp, angajat al Teatrului Naţional! Am ieșit primul pe țară la învățământul artistic, iar când m-am dus la poliție să mă înregistrez, i-am arătat dobitocului ăluia de Tiță, plutonierul, cele trei certificate. (Joacă) S-a uitat acolo: „ – Care ale cui sunt astea?/ – Păi, ale mele…/ – Scrie, bă, elev!“

 

Ș. P.: Şi, într-o zi, în facultate, aţi aflat că sunteţi un „element duşmănos“, fiu de „burghezo-moşier“! S-a terminat copilăria!

 

C.: Da, în ultimul an de facultate, când m-a salvat Finți! M-a scos afară că mă așteptau „băieții“ să mă umfle. Eram rău, dar spuneam ce gândeam. Eram căsătorit cu Valeria Gagealov, prima mea soţie. Eu eram în ultimul an și ea în anul I. Eram și un fel de asistent, mă luase doamna Răchițeanu să-i fiu asistent, apoi am ajuns lector, iar într-un final, profesor la Institutul din Târgu Mureș. Atunci, „băieţii“ mă aşteptau la ieşirea din Institut şi m-ar fi umflat, dacă Finţi nu m-ar fi ajuns din urmă şi nu m-ar fi luat de braţ. Nu s-a atins nimeni de mine. Mi-a zis: „Pleacă şi să nu mai vii pe aici!“ Nebun… dar și eu nebun! Ce făcusem? În sălile mari de clasă erau podiumuri de şedinţe cu mase lungi învelite în pânză roşie. Ne adunam acolo pentru diverse evenimente. Odată ne-am luat așa în joacă eu, Marga, Liliana, Lucian Dinu – colegi de clasă. Și fugeam în jurul mesei și, la un moment dat, am dat cu şoldul peste masă și a căzut. Și când o ridicam s-a deschis ușa: a apărut una dintre „fetele bune“, Maria Zoe – cred că avea și grad, dacă nu mă înșel. A băgat capul, a văzut și a plecat. Peste trei zile: „Revoluție în Facultatea de Teatru!“, condusă de… (se indică). Asta era în ’51. Am apărut din ce în ce mai rar în repertoriul Teatrului Naţional, iar Alexandru Finţi m-a luat curând la Teatrul Armatei, unde era director.

 

În ’58 m-au dat afară din Teatrul Armatei, împreună cu Gheorghe Jora şi Lucian Pintilie. Jora nu a mai revenit niciodată în Bucureşti, iar Pintilie a fost reintegrat la Televiziunea Română după… două săptămâni! Mă rog… Pentru ce fusesem eu dat afară am aflat mai târziu, când am pus mâna pe dosar, dar atunci toți ziceau că am „fluierat în biserică“. Da’ ce-am cântat? Tăceau. Ca pe urmă să aflu că fusesem legionar și că în tinerețe am împușcat evrei la Iaşi. Și (accentuează:) s-a întâmplat să întrebe unul în ce an s-a născut Codrescu. „– În ’31!/ – Și când a împușcat?/ – Păi… Cu legionarii, la Pogrom!/ – Înseamnă că avea 10 ani!/ – Aaa, nu, nu, tac-su!“ Numai atunci s-a pus semnul de întrebare, când a întrebat ăla ce-i cu mine. Orice puteai să spui despre oricine! Orice!

 

Venise, deci, şi rândul meu. Am povestit şi în numărul trecut, dar e bine să se ştie cum a început atunci sfârşitul. Astăzi, lucrurile se aseamănă. În ’47, când am intrat eu în facultate, a avut loc o mare şedinţă a facultăţilor de arte la Ateneul Român. Gemea de lume toată sala mare a Ateneului! Erau la prezidiu Breslașu și liota, cu Sara Manu, Dinu Negreanu. Atunci l-au băgat în pușcărie, din nou, pe bietul Benedict Dabija, atunci i-au băgat pe Dinu Dumitrescu, Gigi Ghițulescu! Îi așteptau jos! I-au și luat în ziua aia! Până atunci: „Huo! Cânta la pian cântece legionare, cânta și făcea!…“ – se ridica din când în când câte unu și turna pe cineva. Acuzatorul era îmbrăcat în salopetă de muncitor – el era „elementul sănătos“! Vă dați seama ce era acolo! Eu eram speriat, înghețat, nu băteam deloc din palme. Din senin, aud foarte clar în toată hărmălaia: „– Ce faci dumneata, tovarășe? Dumneata nu aplauzi?/ – Ba da, ba da…“ (Bate din palme) Și am început să bat foarte tare, groaznic de tare! Printre cei care s-au ridicat a fost și Zoe, care mai târziu avea să mă toarne și pe mine, și mult regretatul Caragiu, care l-a turnat pe Dabija! Chiar el l-a turnat pe Dabija! Ce nevoie avea să facă așa ceva? După asta, Dabija a luat păcatul băuturii şi a murit de tânăr. Mai rețin încă doi acuzatori: Victorița Dinu și Ipate Mareș. Caragiu a pierit înspăimântător, după cum se știe. Victoriţa Dinu, deși a ajuns să fie directoare la Teatrul din Brăila, a murit de cancer. Ipate Mareș a intrat el însuşi în pușcărie, pentru că era pederast, iar Zoe nu a terminat teatrul. Știu că a pierit de tânără. Nu există să nu plătești în lume nemernicia! Nu există! Cumplit! Se plătește în viață totul! Și binele, și răul. Ce plăteam eu în 1958, însă, nu știu…

 

Ș. P.: Totuși, după aproape un an, ați fost reprimit în teatru.

 

C.: Am fost dat afară în urma unei ședințe la care mi s-a interzis participarea şi, într-adevăr, am fost primit apoi, prin strădania lui Chiril Economu, la Teatrul Mic, fost Nottara, fost Tineretului. Vă fac nişte confesiuni pe care nu le-am prea făcut. După un timp, au venit „băieţii“ într-o dimineaţă şi m-au condus la sediul Miliţiei Capitalei, unde m-au ţinut ore în şir. Nimeni nu ştia nimic de mine, nici tatăl meu, care era bolnav, nici cei de la teatru, unde seara aveam spectacol. Au trecut curând la un ton agresiv şi la ameninţări. Atunci mi s-au prezentat mai multe acuze, unele de care ştiam, altele de care atunci aflam. La sfârşitul zilei, a venit un ofiţer superior şi m-a pus să semnez ceva: că nu o să spun nimănui nimic despre anchetă şi că, la nevoie, o să furnizez informaţii despre persoane indicate de ei – bineînţeles, „duşmanii republicii populare“. Nu a spus nimic desluşit, doar mi-a dat de înţeles ce ar fi urmat unui refuz – cariera, libertatea… Eu nu sunt viteaz, nici tatăl meu nu a fost un viteaz. Mă enervez și atunci sunt mai rău și mai dur, numai că, la acea anchetă, m-au făcut să simt ce înseamnă să fii un nimic, să fii anulat ca ființă, să ți se ia orice valoare umană. Da, (accentuează:) să fii un nimic!

 

M-au liberat noaptea târziu, după 15-16 ore. Semnasem. Erau aşa mulţi turnători în teatru – s-a păstrat mai departe aceeaşi notă –, încât mă aşteptam ca oricine să vină să mă pună să scriu, nu mai ştiam încotro să o întorc. Şi aşa a fost, a venit o tovarăşă, o scârbă, o mare scârbă, şi m-a pus să dau în scris informaţii despre Dinu Ianculescu, despre Marga, fosta soţie, despre Liliana Tomescu, despre Olga Tudorache. Şi am dat: că Dinu este prietenul meu de suflet, un om extraordinar, că fetele sunt prietene şi colege bune, că sunt cu toţii oameni cinstiţi şi că iubirile şi vieţile fiecăruia nu aveau a face cu profesia. „– Nu aşa, mă! Nu de ce spui tu avem nevoie, nu de asta e vorba!/ – Dar de ce? N-am nimic altceva să vă spun!…/ – Lasă că o să ai!“

 

Și au început să mă sune, să mă terorizeze, să-mi lase fel de fel de semne și amenințări, până când nu am mai putut rezista. Într-o seară de premieră, care de obicei era rezervată protocolului, a venit la teatru toată protipendada, în frunte cu Leonte Răutu, șeful culturii și al propagandei. Eu îmi terminam rolul în actul al III-lea, iar în timpul actului al IV-lea m-am spălat, m-am îmbrăcat și am ieșit în fața mașinii lui. Când a apărut, l-am rugat pe Răutu să îmi ierte îndrăzneala – erau și „băieții“ acolo –, dar trebuia neapărat să-i vorbesc  într-o problemă de viață și de moarte. Eram disperat, ăsta era adevărul. Mi-a zis să merg la Comitetul Central a doua zi, la scara D, unde voi fi așteptat și condus în biroul lui. Acolo m-a întâmpinat un băiat frumușel, brunet, cu prestanță, fiul lui Roșianu, ambasadorul nostru în Bulgaria: „Tovarășul Răutu a plecat de urgență la Moscova, într-o delegație, puteți să verificați. Mi-a spus ce-i cu dumneavoastră și să vă poftesc pentru a rezolva problema…“ Era extrem de politicos și de civilizat. M-a condus în birou, unde i-am spus tot ce mi se întâmplase: „Vă rog frumos, nu mă nenorociți, nu mă puneți să fac un act absolut dezechilibrat, pentru că nu pot să mint, nu pot să trăiesc în necinste, nu pot să-mi vând colegii și prietenii! Nu-mi puteți cere asta, n-am făcut asta o viață întreagă, nici la școală, nici în altă parte, cu niciunul! Nu puteți să-mi faceți asta!“ Stătea la birou, și-a luat capul în mâini: „Duceți-vă acasă liniștit, tovarășe Codrescu, nu o să vă mai deranjeze nimeni, vă promit.“ M-a condus la fel de civilizat până la ieșire, mi-a strâns mâna foarte cald și bărbătește, iar din ziua aceea nu m-a mai terorizat nimeni. Acela care avea misiunea de a supraveghea teatrul și de a forța delațiuni trecea pe lângă mine ca și cum ar fi trecut pe lângă o fantomă.

 

Eh, dar nu m-au lăsat, nu m-au lăsat… După cutremurul din ’77 am plecat din București ca să scap de ei. M-au ras de peste tot, oriunde m-am dus, i-am găsit și pe ei acolo, așteptându-mă… Mai întâi, am crezut că o să scap de umbra lor la Târgu Mureș, unde cât am făcut și am pus pe picioare Institutul de Teatru m-au lăsat în pace, pentru că devenise de la început o școală de mare faimă. Apoi, m-am dus la Brăila ca director al teatrului de acolo. Acolo l-am ajutat la scris și i-am montat două piese – Martor și judecător, despre Panait Istrati, și Pânda – unui gazetar, Ion Bălan. Până când am aflat că acest Bălan nu era nimeni altcineva decât șeful Securității din Brăila. După patru ani, m-au lucrat și acolo „băieții“, au organizat o ticăloșie și au luat-o pe nevasta mea de-atunci și de-acum, pentru că ar fi falsificat bilete, ca s-o bage la delapidări. Totul era o minciună grosolană, ordinară! Culmea – sau nu! – este că acel Bălan a devenit directorul teatrului imediat după ce am plecat eu de-acolo. Mă siliseră să-mi dau demisia și am venit pentru o vreme în București, unde Beligan mi-a promis marea cu sarea! Adică m-a umilit. Așa am ajuns la Sfântu Gheorghe, unde am făcut secția română a teatrului, dar și acolo m-au urmărit.

 

După revoluţie, m-am întors în Bucureşti. Mi-am dorit să formez generații noi de actori în Adevăr și cu credință în teatru, așa cum fusesem și eu învățat. La Institut, „prietenul“ Rebengiuc, noul rector: „N-am, Puiule, nu pot, zău că nu pot, zău că n-am! “ Nu am mai putut intra la niciun teatru. Umbra lor e permanentă și a fost transmisă și după ’89 noilor cadre. Forme și formule noi, dar tot ei – asta a fost marea înșelătorie. Îmi este o greață de nedescris, o silă de ei, de „băieții“ ăștia care mi-au nenorocit țara și întreaga familie: pe tata, „burghez“ și „exploatator“, l-au condamnat pentru că a avut curajul să fugă din Secția nr. 8 Miliţie de pe Barbu Văcărescu. Și-a luat inima în dinți și a fugit. S-a ascuns într-o curte, apoi la fratele lui Codreanu și uite-așa l-am ascuns pe tata timp de 6-7 ani, până a venit amnistia. N-a avut în timpul ăsta nici buletin, nici alt act! Mamei i s-a șubrezit sistemul nervos, unchiul, din ministru-adjunct al Sănătății a ajuns un nimeni, fratele meu a fost scos de la Sfântul Sava…

 

 

Iubirile, credințele

 

Ș. P.: E o rețetă pierzătoare să fii cinstit?

 

C.: (gândindu-se): Din cele două semne, plus și minus, care-i mai puternic?

 

Ș. P.: Mă gândesc că plusul…

 

C.: Vedeți? Numai că, astăzi, în toată lumea, în creștere sunt maleficul și necinstea. În rugile mele cer un semn, o stăvilire… Singurul care ne mai poate opri din rău este Dumnezeu.

 

Ș. P.: Înseamnă că vă așteptați la minuni.

 

C.: Nici măcar la minuni. La pedeapsa supremă, dacă nu ne oprim la vreme! Plată și răsplată! Nu există să nu fie. Obligatoriu! Credința se răsplătește, este un sacrificiu absolut, te lupți o viață cu forța uriașă a răului care este în tine şi în restul lumii.

 

Ș. P.: Se poate credință fără puțină deznădejde? Fără puțină răzvrătire? Ați avut momente de deznădejde?

 

C.: (absolut natural): O, dar cum să nu? Nu poți să trăiești numai în linişte. Va trebui să trăieşti şi mari momente de deznădejde, când s-ar putea chiar să ţi se urască de tot.

 

Ș. P.: Cum ați trecut prin ele?

 

C.: Cu rugăciune, cu credință și cu putere.

 

Ș. P.: Dar de unde credința?

 

C.: Din mine, din Biserică, din rugă. Eu sunt un om foarte credincios și nu m-a tulburat nimeni niciodată. Nu a avut nimeni curajul să-mi tulbure vreodată legătura cu Dumnezeu. De mic, atunci când trec pe lângă o biserică, mă închin. Dumnezeu nu m-a uitat, eu nu Îl uit. De altfel, o întâlnire mai specială cu Florin Piersic așa s-a petrecut și îi face plăcere s-o povestească. Florin era încă în facultate, urma să jucăm împreună Orologiul Kremlinului de Pogodin, în care eu am făcut pe Zabelin. Era un grup imens de studenți acolo! Si în acele zile m-a văzut făcându-mi o cruce în fața Bisericii Kretzulescu. După asta, am fost foarte mulți ani cu el împreună în distribuţii. În filme, și la începuturi, și la sfârșit, și la reluări (râde)!

 

Ș. P.: Purtați totdeauna o cruce deosebită la gât. De când o purtați? De unde o aveți?

 

C.: De la o doamnă din Teatrul Mic, Francisca Cristian, care a fost soția celebrului cântăreț Cristian. Eu aveam 40, ea, 60. Cred că m-a iubit și pe mine, și pe prietenul meu Timuș Alexandrescu, șef la sonorizare la radio și la teatru. Cu Timuș am colaborat peste tot pe unde-am fost. Ce cumplit s-a prăpădit, așa tânăr… N-a plecat niciodată din țară, deși a vrut tot timpul să călătorească. Și după ’89 a fost invitat cu nevasta la Moscova. A fost primit foarte bine, era un mare profesionist… A mâncat ceva și s-a înecat. O dată a plecat și el din țară, că a vrut să plece ani de zile și nu a putut. Și a murit ca un pui de găină! Nu au putut să-i facă nimic!

Și crucea asta mi-a dat-o doamna aceea, Francisca Cristian, care cred că ținea la mine într-un anume fel. Poate ea mai gândea și altceva, eu… Doamne ferește, nici chiar aşa!

 

Ș. P.: Chiar aşa, prin iubire sau, mai bine spus, prin iubiri cum ați trecut?

 

C.: Necăjit! (Râde) Am iubit mult, foarte mult și sunt bucuros că am iubit mult.

 

Ș. P.: Și nu ați iubit pe oricine…

 

C.: Nu, dar nici nu am ales așa… în mod special. M-am gândit câteodată: „Măi, n-ai stat tu așa să le alegi?…“ Sigur că nu! Un chip frumos, o apariție m-au putut tulbura într-atât, încât să mă-ndrăgostesc!

 

Ș. P.: Doamna Gagealov cu ce v-a tulburat?

 

C.: Era studentă la facultate în primul an. Eram într-un moment foarte necăjit al vieții: tata, casa… Mama făcuse o criză și aproape își pierduse mințile din cauza tatei și a ăstora care îl căutau prin casă cu pistoalele încărcate. Nu aveam un loc al meu niciunde. Nu găseam un suflet pereche. Eram izolat, eram singur. Numai că înainte am iubit foarte tare o femeie mai mare ca mine, o femeie din teatru, actriță… Frumoasă… (ridică privirea) pân’ la Dumnezeu! Nu cred că mai trăiește, era mai mare ca mine cu șapte ani și a plecat apoi în America. O chema Zizi Petrescu. Era una dintre frumusețile Teatrului Național de atunci. Eu eram student în anul I și ea era în anul al IV-lea, cum aveam să fim Valeria și cu mine mai târziu, dar invers! Am ajutat-o eu într-o scenă și ne-am încurcat… Am vrut să mă căsătoresc cu ea! Tata a zis că mă repudiază. Nici nenea Crișu, la care am sperat înțelegere, nu m-a lăsat.

 

Ș. P.: Și a fost mai puternică familia decât dorința?

 

C.: Nu familia… Viața! Ce să mai, eram și eu gelos până în pânzele albe!

 

Ș. P.: Și așa a apărut doamna Gagealov.

 

C.: A apărut ea, era frumoasă, era tânără, era plină de talent. Și-mi zic: „Lasă, că i-o plătesc eu lui Zizi!“ Și i-am plătit-o. Și am greșit. Au greșit și părinții că și-au bătut joc de noi. Eram tineri, eram frumoși. Ne-au folosit așa, ca instrumente…

 

Ș. P.: Sfârșitul poveștii cu doamna Gagealov este unul bizar şi, din păcate, a făcut recent subiectul unor publicații de scandal. Nu este necesar să-l deschidem. Totuși, despre următoarea iubire, Marga – nu încă Barbu –, ați vorbit mai rar… De ce?

 

C.: Jucam împreună. Am fost, cum am spus, colegi la Institut, apoi am ajuns și colegi de teatru. Am jucat împreună în Nepotii gornistului, filmat în două serii. Ea era sora mea, Simina, parcă, iar fratele nostru mai mare era Codarcea. O dată ne-a prins amurgul în sala de machiaj şi… ne-am uitat așa mai lung unul la celălalt. Aşteptând să filmăm, am stat și am vorbit. Ea era căsătorită pe-atunci cu un inginer.

 

Ș. P.: Deci ați fost patru ani de zile colegi și v-ați îndrăgostit de-abia la…

 

C.: Da, la filmări, privindu-ne printr-o oglindă! Frumos, ca într-un film! (Pauză) Chiar au fost frumoase clipele acelea…

 

Ș. P.: Semăna în viața particulară cu femeia puternică din filme?

 

C.: Nu chiar, a devenit puternică mai târziu, când s-a despărțit de mine. Dupa șapte ani ne-am despărțit…

 

Ș. P.: Dar cum ați putut lăsa o femeie atât de frumoasă?

 

C.: S-a înhăitat cu o gașcă de asta de cucoane, prin care a ajuns în anturajul lui Eugen Barbu. Ea mă bănuia de ceva, eu o bănuiam de ceva… Tot gelozia ne-a îndepărtat. Dar am rămas foarte prieteni. Și am jucat și după aceea împreună în filme, culmea, după scenariile lui Barbu. Ciudat a fost, nici nu a vrut să mă cunoască, dar ne-am cunoscut până la urmă la premiera cu Haiducii lui Șaptecai, prima serie. Nu aveam nicio dușmănie, dar asta e viața! Ce să-i facem? Să fi devenit vrăjmași? Dacă putem iubi foarte mult! Este imens! Eu am eșuat după asta o perioadă lungă…

 

Ș. P.: Ați eșuat pentru că v-ați consumat foarte mult în iubire sau, din contră, pentru că ați evitat să mai iubiți?

 

C.: Cred că reușisem să mă epuizez… Am căutat o pereche și nu a fost să fie o lungă vreme… Și, dintr-odată, mi-au sărit în privire doi ochi albaștri, într-o dimineață, când ajungeam la Satu Mare pentru a participa la inaugurarea secției române cu Un loc rămas liber. Ildiko! Eu coboram din tren și… m-a omorât (râde)! Am stat nouă ani de zile cu Ildi. Am traversat o istorie frumoasă împreună. Și așa am ajuns la Brăila, am refăcut teatrul ăla care m-a fascinat și m-a înlăcrimat îngrozitor. Un teatru superb. Am refăcut teatrul, mi-am refăcut și viața, iar cu Vali îmi trăiesc viața de-atunci. Ați fost la Brăila? Nu? Frumos de tot!…

 

 

Artistul, deplina dovadă că sufletul există

 

Ș. P.: Însuși Olivier a spus monologul lui Hamlet cu o răceală aproape nepământeană, medita. Pe când dumneavoastră l-ați trăit cu împăcare…

 

C.: Da! Hamlet caută împăcare… Nu știu să vă spun exact în clipa asta dacă așa am căutat să îl fac sau l-am trăit pur și simplu. Căuta, în orice caz, pentru că nu avea clare măsura adevărului şi pe cea a minciunii, căuta între ele. Și iubea, iubea enorm!

 

Ș. P.: Nu este asta soarta fiecărui muritor – căutarea?

 

C.: Dacă o ai, e foarte bine. Dacă ți-o asumi, e superb. Dacă te naști ca un dobitoc și treci prin viață tot ca un dobitoc, nu are niciun sens efortul. Nu se trece prin viață așa, fără să cunoști mari trăiri, mari încercări…

 

Ș. P.: Cum ați căutat să fiți un mare actor, să jucați bine?

 

C.: Am fost un bătăios, ăsta e adevărul! De mic! Așa am fost și ca actor. Cum se joacă bine? Ești obligat să te informezi, să te gândești, să te zbați, ceea ce este fundamental, bineînțeles, dar, totodată, să îți găsești unele norme obligatorii (accentuează:) pe care trebuie să le respecți. În primul rând, omul de lângă tine, coleg sau altcineva din teatru, trebuie respectat, iar spectatorul, cu atât mai mult: trebuie să te vadă, să te audă, să te înțeleagă, să te accepte.

 

Apoi, mi se pare esențial că este o profesie care nu se face prin eliminări, ci prin acumulări, dar și printr-o reîntoarcere constantă la valori, la principii, la fundamente. Am văzut la televizor ce au izbutit să facă grecii într-un amfiteatru. Ce au făcut de altfel, și evreii în Israel, într-un amfiteatru uriaș de-al lor. Noi avem impresia că descoperim acum teatrul și nu ne mai interesează nimic, decât ce se întâmplă astăzi la crâșmă ori la, scuzați, curve. Asta e viața? Asta e tot? Da, e și asta o parte, dar nu ăsta este esențialul. Nu se poate să ștergem cu buretele minunea din profesia asta. Farmecul teatrului este uriaș. Nu se schimbă, nu are mode. (Absolut natural, cu rost:) Uite cum cade lumina pe floarea aia, pe roșul ei superb!…

 

Ș. P.: Scăldarea în mediocritate, în banalitatea de fiecare zi, împiedică pe oricine să se înalţe, dărămite un artist! Să fie asta explicația pentru care tinerii și mai puțin tinerii actori de azi nu pot pur și simplu să creeze personaje, să reușească acele situații limită impuse de rol?

 

C.: Nu știu dacă să le reușească, dar să le întâlnească, să le cunoască, să le trăiască. Ei refuză şi vin de aduc barbaria pe scenă şi în film. O aduc ca să arate ce? Cui servește? Teatrul s-a născut dintr-o anumită necesitate de a atrage atenția, de a corecta beteșugurile sufletești și morale, pentru a înfrumuseța și a înălța. Este vorba de imagini, de situații întregi pe care le aduci pe scenă întrebându-te care trebuie sau care nu trebuie pentru devenirea omului… De exemplu, eu nu am mai văzut Shakespeare, domnule! Ați mai văzut Shakespeare?

 

Ș. P.: Dar cum să nu? Pe marile scene bucureștene: Macbeth în maiou și latex, iar suita lui Lear, suită pe tomberoane, ca să spun așa!

 

C.: Ei, şi v-a plăcut? Vai, ce viziuni „frumoase“!

 

Ș. P.: „Viziunea“, visul dumneavoastră cel mai frumos care a fost?

 

C.: Visul meu care nu s-a împlinit și rolul pe care am vrut mereu să-l fac a fost regele Lear. E oful meu de-o viață – ce  n-am jucat și ce-am vrut să joc! Îmi trebuia o scenă mare, cu odgoane mari, zdravene. Se ajunge la celebra scenă a monologului, în care Lear era agățat, suspendat și apoi,  încet-încet, începea să cadă decorul, începea să îl strivească. Asta era viziunea mea pentru scenă, pe care am şi propus-o unor teatre. Vă dați seama ce înseamnă să vină lumea asta peste tine și să te înfrângă, să te prăbușești odată cu ea?

Totuși, a fost o montare cu Lear la Radio a lui Gavriil Pinte, în șapte serii. Ce m-a amărât puternic e că am încercat tot cu Gavriil să-l montăm pe scenă, undeva în țară, la Pitești, la Craiova… Am dat peste noi biserici, bisericuțe. Nimic nu s-a schimbat…

 

Ș. P.: Și dacă un teatru v-ar spune acum: „Uitați, avem bani, avem scenă, veniți să îl jucați pe Lear!“

 

C.: Acum?! Nu, îmi pare rău, foarte rău, dar acum, nu!

 

Ș. P.: Este oricum o bucurie că ați imprimat Lear! Teatrul radiofonic reprezintă o probă de măiestrie pentru actor. Cum se joacă în fața microfonului? De pildă, în Răzvan si Vidra parcă ați fi murit atunci, odată cu ultimele cuvinte ale personajului…

 

C.: Vii cu textul de acasă. Îl citești, îl înțelegi, pregătești rolul, faci personajul. Este teatru în toată legea, nu îl poți considera un accident. Pe Răzvan l-am imprimat fără text, pe Hamlet l-am imprimat fără text, pe Carlos l-am imprimat fără text. Mergeam cu el până la un moment dat, sigur, dar nu mai puteam după aceea. Mi se părea că e o impietate să mă folosesc de text. Îl aruncam și gata. Mihai Zirra m-a ajutat, mi-a descoperit frumusețea acestei forme de a face teatru. Vedeți, ce ciudat? La etajul al treilea din Sfântul Sava se făcuseră studiouri de radio și săli de imprimare pe viu. Eram încă la liceu și mă duceam sus, repetam și imprimam. Acolo am avut câteva imprimări celebre. Acolo i-am cunoscut pe Vraca, pe Storin, pe Manolescu. Numai când spuneau ceva rămâneai mut! Unii dintre ei erau boemi, ca Bălțățeanu, dar actori fenomenali, domnule! Când treceai pe lângă ei ți se întrerupea respirația! (Joacă) O, când m-a mângâiat Calboreanu pe cap: „– Cum te cheamă, mă băiete?/ – Constantin…/ – Costache, să joci, să nu te lași, mă (râde)!“

 

Ș. P.: Îmi place un aforism al săracului Pintea: „Omul are două variante ca să se cunoască pe sine: să meargă ori la biserică, ori la teatru…“

 

C.: Da, vedeți, la mijloc este Dumnezeu. Și într-o parte, și într-alta este El…

 

Ș. P.: Deci arta este un ritual, o taină!

 

C.: Dar nu se poate altfel! Scena este un amvon, unde mi se dă dreptul de a sluji cu harul pe care mi l-a rânduit Dumnezeu! Dar eu acolo sus sunt preot, eu slujesc! Spun ce e posibil și ce nu, ce e bine și ce e rău!

 

Ș. P.: Și-atunci cum răspundeți actorilor, regizorilor care spun că ei arată viața așa cum este?

 

C.: (cu furie): Ce mă interesează că așa este viața, dacă viața lor este o infecție?! Ce realizezi dacă o arăți așa? Dar soluții ai?! Hm, care?! Teatrul are și el legile lui, totul nu e numai clipa, numai momentul. Are o istorie imensă, imensă în spate! Şi este superbă! O istorie dumnezeiască, domnule, ca pictura, ca literatura, ca toate celelalte mari arte, creații ale minții şi ale sufletului omenesc. Și ei ce fac? Își bat joc pentru că nu pot?

 

Ș. P.: Ca actor, ați „slujit“ cu harul Lui, dar ca regizor ați încercat să Îl „imitați“ pe Dumnezeu?

 

C.: O, dar L-am și jucat pe Dumnezeu într-o piesă a lui Vasile Nițulescu, Bufonul. Vasile scria chiar frumos, cu har. Am fost coleg de an cu el şi cu Ludovic Antal. E adevărat că eu am fost adesea şi regizorul pieselor în care am jucat şi întotdeauna am fost tentat să cenzurez ce făceam ca actor. Când eram puști și am fost luat în Atunci s-a călit oțelul, l-am întâlnit pe Ion Aurel Maican, care era un foarte interesant regizor, care înțelegea și lucra foarte bine cu actorul. Ca să regizezi trebuie să știi ce să ceri, cum să ceri, cum să-l înțelegi, cum să-i explici, mai puțin să-i arăți. La repetiții, nu cred că m-am ridicat de două-trei ori ca să „arăt“.

 

Ș. P.: Cum erați ca profesor?

 

C.: Bun, bun, bun! (Râde) Adică aspru, rău! Răutate! Nu se poate ca un profesor să fie altfel! Îmi aduc aminte de Codreanu bătrânul, care era cel mai aspru! Unu sau zece, nu existau alte note: „Aici e virgulă? Punct? Hm? Unu!“ (Râde) Era de spaimă! După ce am plecat de la Sfântu Gheorghe, nu de bunăvoie, ci de nevoie, ca de peste tot, am venit la București și am vorbit cu „prietenul“ Rebengiuc, noul rector, și… nimic! A trebuit să intru profesor la Universitatea Ecologică, apoi la „Spiru Haret“. S-a întâmplat că eram bun prieten cu Lucica Mureşan, ea m-a ajutat. Ce spectacole bune au ieşit, mi-au fost foarte dragi studenţii! Am reușit să facem Azilul de noapte, Unchiul Vania, Gaițele…

 

Apoi, am ieșit la pensie. Ciudat sentiment… Știi ce înseamnă să fii profesor şi să nu mai ai cui da mai departe ce știi? Să joci și să nu mai joci? Să faci regia și scenografia unor spectacole și de-odată să nu mai faci nimic? Singura mea victorie e că am venit aici, la Ghermăneşti. Am spus stop, gata cu umilințele!

 

Ș. P.: De unde ați începe lucrul cu un actor?

 

C.: De la poezie. E o etapă destul de scurtă de pregătire, dar foarte importantă. Am avut cercuri de la șapte la zece-cincisprezece pe care îi pregăteam. Mă întrebau la început cum se recită, dacă se gesticulează. Doamne ferește, nimic! În primul rând, lucrează intuiţia cu această mică încercare: versul. Poți să înțelegi, poți să îți dai seama care e măsura exactă pentru gestică, ce domină între simțire și gândire. Totul cu simplitate. Mie mi se pare esențială putința de a fi cât mai reținut în lumea poetului, fără alte artificii, fără gestică exagerată, dar cu putința de a transmite, de a găsi, de a regăsi sensuri și, eventual, de a transcrie destul de fidel rostul știut și simțit de poet. Nu am dreptul să schingiuiesc gândul poetului, nu am dreptul! Așa gândesc eu.

 

Ș. P.: Nici ale autorului dramatic. Ce căutați la un student care dorește să devină actor?

 

C.: Tocmai astea: simplitatea, adevărul. Și ca om mă interesa, pentru că un om care are o construcție interioară frumoasă poate să devină un artist deosebit. Sigur că pornesc și de la elementul fizic, de la partea vocală, dar, peste toate, căutam să văd dacă partea spirituală răbufnește din el și cum o pot măsura, cum o pot cumpăni. Apoi, încerc să-l simt cu adevărat harul din felul cum răspunde și corespunde nu la comenzile, dar la sugestiile pe care le ofer, cum le întregește și cum intervine el însuși pentru a-și crea personajul. Nu cauți să faci din el un executant al unor imagini, al unor dimensiuni pe care le stabilești tu și care pot fi ingrate față de harul lui! Trebuie să vină și el cu datele lui, cu puterea lui. Îl lași să-și desfășoare întreaga capacitate de înmagazinare și de înțelegere a stărilor. Corectezi, asta e tot. Cizelezi ce și cât se poate, fiind și tu un cântar, rol în limitele căruia trebuie să te comporți decent. Nu poți să bați numaidecât cu pumnul în masă, deși sunt cazuri unde spui: gata! Ca profesor, ca regizor, câteodată îți pierzi răbdarea, dar știi ce bine iese după spectacolul? Când ești prea concesiv, când vrei să fii tată, nu terorist, se duce totul de râpă! Teatrul e o meserie de rigoare, dacă vrei să o faci cu adevărat! Nu sunt adeptul întâmplărilor.

 

Ș. P.: Dacă v-ați putea întoarce într-o perioadă artistică din trecutul dumneavoastră, care ar fi? Când aveați nebunia de la început sau maturitatea de mai târziu?

 

C.: Mi-ai pus o întrebare încuietoare. Nu ştiu ce să răspund. La început am avut niște etape pe care le-am traversat cu bucurie și care au fost oprite dureros, nepermis: Teatrul Național, apoi Teatrul Armatei-Nottara. Întâi din cauza rusului, pe urmă când m-au scos „dușman“ și m-au aruncat în stradă ca pe un nimic. M-am dus la Teatrul Mic, unde Săraru m-a dezamăgit îngrozitor. M-am dus la Târgu Mureș unde am găsit o lume cu care nu m-am putut cununa. Am găsit Brăila, care mi s-a părut superbă, dar ai cărei oameni aveau o disponibilitate pentru rău inimaginabilă. Nu se săturau să te îndepărteze, voiau să te termine, să ieși de-acolo cu picioarele înainte! Obligatoriu! Am revenit în București, am jucat rar. M-am dus la Teatrul Național când Săraru a devenit director, iar Gonța era adjunct. Voiam să montez Variațiuni enigmatice, o piesă după Eric Emmanuel Schmitt. Urma să şi joc, alături de Doru Popescu, un băiat mai finuț, care fugise înainte de Revoluție în Franța, unde s-a ocupat de toate, și pe față, şi pe dos, iar când a venit a jucat și cu Olga într-o piesă la televiziune, Trenul din zori nu mai oprește aici. Din păcate, a ajuns la Național gata bolnav. Până la urmă am aflat ce avea. Mă rog, am făcut decorul, am făcut regia, am jucat rolul. Era o piesă în doi. Eram atât de încântat, de prins în muncă, încât nu am semnat nici măcar un contract în toată această perioadă. Am avut vizionare, apoi Doru a intrat în ultima fază. Am refăcut textul, l-am propus la un moment dat pe Marius Bodochi, studentul meu de la Târgu Mureș. Era foarte bun dacă făcea rolul. Se așternea o tăcere ciudată, ca să aflu peste puţină vreme că Gonța băgase piesa la Nottara…

 

Ș. P.: Pe munca dumneavoastră?!

 

C.: Nu. Măcar atât am făcut, nu am dat caietul meu de regie. Pe mine m-au lăsat cu toate pregătite, ca și cum nici nu aş fi fost. Ar fi trebuit să fie piesa cu care m-aș fi întors „acasă“ și a ieșit o scamatorie de nu mai pot să spun! M-a tras în piept, ca de obicei, „prietenul“ Săraru. Rușine mie!

 

Ș. P.: Cum ne vindecăm de mizerie, de compromis? Cât mai trăim cu acest cancer în noi?

 

C.: Românul așa este, el nu poate să trăiască altfel. Atât am șansa acum, că pot fi un observator. Mă socotesc așa, cu toată patima din mine. Încerc să fiu obiectiv, să înțeleg. Dar cu cât înțeleg mai mult, cu atât îmi dau seama de lacunele structurii ăsteia a noastre, care a devenit de nepermis. Aluatul e bolnav, nu mai dospim. Avem drojdie proastă, iar dacă există o excepție… reușim să o stricăm, bineînțeles.

 

Ș. P.: Aveți o amărăciune… interesantă.

 

C.: Nu este interesantă deloc…

 

Ș. P.: Este interesantă, pentru că este plină de simțire. E disperarea care mai păstrează oleacă de speranță în ea…

 

C.: Uite, ăsta este cuvântul! Ai spus foarte bine! Disperarea mea este că nu mai pot. Nu mai am putinţa de a ieși în stradă, că aș ieși! Și ce-aș mai urla! Am și o voce bună (râde). Și lumea m-ar asculta, ca atunci când m-am urcat la Revoluţie pe o mașină, la Sfântu Gheorghe. Până și țiganii mă ascultau! Punea lumea mâna pe mine ca pe un sfânt! Și copiii, studenții mă ascultau la școală, pentru că am știu să le fiu părinte de suflet. Da… a rămas speranța… (Absolut natural, cu rost:) Aţi văzut ce minune avem aici? Mâna Maicii Domnului! O minune! Niciodată n-am avut atâtea flori în grădină ca anul acesta, de când au început ghioceii și până acum!

 

Ș. P.: Puteți spune, la momentul acesta din viață, că Dumnezeu lucrează mai ales prin cei aleși pentru artă?

 

C.: A, absolut. Nu există nimic, absolut nimic fără Dumnezeu. De unde apar culorile, minunile, furia care ne este dată? De unde apare sufletul nostru, mintea noastră? Dă-mi explicații științifice pentru nebunia asta care este teatrul!

 

Ș. P.: Tinerii actori, care nu vor să fie nebuni deloc, dar reușesc adesea să fie ridicoli, nu știu nici de dumneavoastră, nici de Ovidiu Iuliu, nici de Cozorici, darămite de cei vechi…

 

C.: O, dar de unde să știe de noi, de mine?! (Pauză) Cum de altfel nici eu nu știu de ei.

 

Ș. P.: Aveți sentimentul că faceți parte din istorie?

 

C.: Da… Sunt şi, în orice caz, am încercat să fiu un bun reprezentant al profesiei mele. E ceva ce n-a mers, ceva ce regret… Prea brusc și prea mult s-au fracturat generațiile. Or, legăturile dintre noi şi bătrânii noşţri este un temei, nu ceva de care trebuie să ne lepădăm. S-a cultivat nu numai dezinteresul, ci și disprețul pentru cei din aceeași breaslă. Este unul dintre marile noastre defecte naționale. Înainte era vorba cu capra vecinului. După ’89, gata: să moară și vecinul! Sau în primul rând vecinul! Capra mai las-o, dar să moară vecinul! Eliminare! Și-au făcut loc, au dat afară tot ce le-a ieșit în cale. Nu se poate așa! Nu se poate (accentuează:) trăi așa!

 

Ș. P.: Ce-am avea noi de făcut ca să fie mai bine?

 

C.: Să spuneți ce gândiți, copii, pentru că am impresia că voi puteți gândi foarte frumos! Să nu vă fie frică! De ce să vă fie frică? Măcar un avantaj aveți față de noi: nouă ne era frică. Mi-a fost frică de-atâtea ori, de ce să mint că nu mi-a fost? Te luau „băieţii“ de-ți stătea inima-n loc! Te lucrau de nu te vedeai! Acum a început alt fel de teroare în toată lumea, o teroare a sufletelor, o preschimbare a lor. La noi nu a ajuns încă, nădăjduiesc, pentru că suntem prea mici și ne omorâm deja între noi destul. Nu merită să stăm, să ne necăjim, deși în lume este ceva de neimaginat! Voi aveți dreptul să ieșiți și să strigați, dacă sunteți nemulțumiți de ceva, dacă oarecine ne batjocorește credința și neamul! Aveți chiar datoria, nu numai dreptul! Dacă așteptați până o să dispară răul, aflați că nu o să dispară! Schimbați voi optica, pentru că trăim într-o cloacă de nedescris! Dacă nu aveți iubire şi credinţă, nu se poate! Mediocritatea este cel mai mare pericol al lumii.

 

 

Ștefan Paraschiv, în dialog cu maestrul Constantin Codrescu. Interviu publicat în revista Manifest Românește nr. 1 (4)/ 2018.

Actorul a trecut la cele veșnice în urmă cu trei ani, la 13 noiembrie 2022, după nouăzeci și unu de ani de viețuire.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!

 

Despre autor