Werner Müller-Pelzer: Despre distrugerea modelului civilizațional european (I)

                               

Discursul obișnuit despre criza Europei ascunde că faptul că cei care pretind public că reprezintă și apără Europa, sunt dușmanii ei cei mai mari. Abia dizolvarea acestei false aparențe ne va permite să formulăm cerințele prioritare pentru revitalizarea tipului de civilizație occidental.

 

Uniunea europeană se consideră pe sine ca moștenitoare a culturii europene și prin aceasta ca garant al drepturilor omului. Totuși identificarea Uniunii Europene cu Europa este o parte din strategia de comunicare discutabilă prin care UE se prezintă ca fiind chemată istoric să acționeze ca moștenitoarea Europei și să vorbească în numele acesteia. Dar aceasta poate cu greu să convingă, deoarece UE, ca instituție funcțional construită, cu numeroase organizații nu este în măsură să fie nemijlocit moștenitoarea unei idei filosofice și a întregii culturi asociate acesteia. UE ca asociație instituționalizată de putere (Herrschaftsverband) poate fi un câmp atractiv de cercetare sociologică. UE, ca un construct multilateral, nu îi preocupă mai puțin pe politologi. Totuși impulsul originar al eliberării de paternalismul (Bevormundung) copleșitor al autorității pentru ca individul să-și ia viața comunitară în propriile mâini, în propria răspundere și control, rămâne în fond neglijat[1]. De aceea trebuie să reamintim că Europa este un concept filosofic care se raportează la tipul de civilizație occidental așa cum a fost acesta realizat pentru prima oară de Grecia în secolul V î.Hr. și naturalizat apoi de un număr de țări din nordul Mării Mediterane.

 

 

Originea tipului de civilizație occidental

 

În perspectiva antropologiei filosofice, tipul de civilizație occidental se distinge de altetipuri, în cuvintele lui Hermann Schmitz, întemeietorul noii fenomenologii, după cum urmează:

 

„Culturile înalte au nevoie de o disciplină specifică sporită a elitelor lor purtătoare pentru formarea și stabilizarea nivelului lor. În vechile culturi superioare ale Orientului mijlociu ale egiptenilor, babilonienilor, persanilor ș.a.m.d., această disciplină era garantată de autoritatea divină a nobililor și sacerdoțiului. În culturile extremului Orient, China și Japonia, se ocupa de aceasta puterea convenției și legarea oamenilor prin reguli și rituri ale bunei cuviințe și decenței. Cultura europeană urma să fie absorbită în conceptul formei de autoritate vechi-orientale, a culturii despotice și sacerdotale odată cu expediția militară a lui Xerxes împotriva grecilor și a sanctuarului lor, Oracolul de la Delfi. Momentul decisiv al istoriei universale de până atunci, bătălia navală de la Salamis (480 î.Hr.) a evitat această perspectivă și a deschis drumul pentru cultura intelectuală occidentală, pentru stilul specific european al culturii superioare cu disciplina ei particulară. Acest stil constă în aceea că fiecare om (în primul rând: fiecare adult) este invitat să își formeze propria judecată și pe această bază să formuleze propuneri privitoare la starea și la programele vieții individuale și colective; disciplina constă în aceea, că el trebuie să își întemeieze părerea și să își expună critica făcută altuia“^[2].

 

Acest corectiv și inevitabila reînnoire a auto-determinării care vine cu acesta constituie stilul filosofării europene:

 

„Acesta este și sensul misiuni filosofării dat grecilor de renumita inscripție de pe Templul lui Apollo din Delfi: Cunoaște-te pe tine însuți! Aceasta rezultă și din legătura ei cu cealaltă inscripție: Fii chibzuit! (Σωφρόνει). Ce este vizat este deci o autocunoaștere care îi învață pe oameni să se autoevalueze prin raportarea just proporționată la ceea ce îi înconjoară și ceea ce ei întâlnesc în loc de a se trufi sau a se umili“^[3].

 

A se interoga pe sine și apoi lumea cu privire la ceea ce, în acest sens, are valabilitate, constituie și azi modelul de civilizație european. Peter Sloterdijk completează că această cunoaștere de sine și-a găsit, până la urmă expresie în formularea drepturilor omului:

 

„Ce înseamnă aceasta, trebuie spusă din nou în vremuri noi. Gândul cel mai profund al Europei este că omul trebuie să reziste disprețului. Indepasabilitatea acestui gând se bazează pe faptul că acesta rămâne valabil chiar și pentru oamenii osteniți și înfrânți“^[4].

 

Omul care se bazează pe sine rezistă ispitei de a se abandona legăturii afective cu puterea.

 

„Numele Europei desemnează o rezistență contra lumii (Weltgegend), în care, într-o manieră inconfundabil specifică, este interogat adevărul și o viață bună. Nici chiar în timpurile moderne nu au încetat oamenii cu totul de a crede că un drept la un succes durabil le revine doar celor drepți și demni de umanitate. Nu întâmplător aduc ei la expresie, în conceptele științei, democrației, drepturilor omului sau artei ceva din ideea lor caracteristică despre adevăr (ihrer charakteristischen Wahrheitsidee). […] De îndată ce se trezește Europa din nou, se vor întoarce din nou și întrebările privitoare la adevăr în marea politică”^[5].

 

Dar acest stil civilizațional fundamentat pe facultatea liberă de judecată are riscuri specifice, așa cum explică H. Schmitz:

 

„Primii care au făcut uz de această libertate au fost sofiștii. Este clar că într-o cultură de acest fel, în care nici presiunea unei autorități dinspre vârf, nici presiunea convenției de jos nu țin oamenii în limitele unei discipline superioare, reclamă o autoîmputernicire prin care omul învață să își ia impulsurile și abilitățile în propriile mâini și să-și impună o ordine ambițios controlată. Sarcina de a orienta o astfel de împuternicire de sine au preluat-o în Europa filosofii. Filosofia, așa cum o înțeleg eu, este autoreflecția oamenilor cu privire la autogăsirea de sine în lumea lor înconjurătoare. Filosofia europeană pune această autoreflecție în serviciul autoîmputernicirii sau a stăpânirii de sine și rupe prin aceasta rațiunea (ca instanță chemată să domine) de emoțiile, impulsurile și instinctele nearbitrare ale oamenilor. În acest fel ea inspiră și conduce la disciplina specifică proprie culturii intelectuale europene“^[6].

 

Potrivit lui Schmitz, această cucerire a culturii dialogului în care fiecare își poate măsura argumentele cu cele ale semenilor săi, a fost pusă în aplicare de către greci dar și în cadrul noii filosofii în mod unilateral: pe de o parte, performanțele științelor naturale și a tehnicii sunt atât de izbitoare (ca înstăpânire asupra lumii („Weltbemächtigung“), încât între timp civilizația tehnică s-a răspândit pe tot pământul. Pe de altă parte devalorizarea și stigmatizarea morală tipic occidentală a experienței prereflexive a vieții a dus la distrugerea unei cuprinderi integrale a realității. Ca rezultat, autocomprehensiunea, viața sufletească, a fost ruptă de raportul la lume și de stăpânirea corporalului.

 

„Comprehensiunea lumii este marcată, în siajul tehnicii, de instrumente de măsurare, însă înțelegerea de sine este separată de aceasta și a recăzut în semi-întunericul unui profil nu întru totul credibil din timpurile de început ale marelui salt către împuternicirea de sine”^[7].

 

Unilateralitatea „culturii intelectuale occidentale” precum și a „autismului” accentuat de creștinism și dezvoltat de iluminism^[8] sunt, potrivit lui Schmitz, răspunzătoare pentru atomizarea vieții în comun a oamenilor prin alienare care au dus la apariția ideologiilor colectiviste precum comunismul și fascismul care au promis mântuirea pe care însă nu au putut să o construiască. Împotriva acestora avem un cosmopolitism informat de științele sociale care se prezintă ca o depășire a acestei contradicții între nevoia unei comunității vii, trăite, și încercările repetate dar eșuate de reconciliere. Totuși, această propunere constructivistă nu poate să nu neglijeze implicațiile afective și pre-reflexive proprii unei comunități. Oamenii sunt consolați cu un viitor utopic („Toți oamenii fi-vor frați” – Schiller) a cărui apariție ar trebui să fie un construct precum cel de „patriotism constituțional”, de exemplu. Așa-zisele loialități naționale „înguste” și presupus „opuse păcii” trebuie transformate într-o identitate europeană aliniată la idealuri universale^[9].

 

Deși condus de alte interese, dinamismul stiințifico-tehnologic se alătură aceluiași interes, de a realiza o erodare a unicității societății occidentale în numele unei uriașe standardizări a pieței (liberalizare, internaționalizare). Aici avem un constructivism de altă obediență al reconstrucției pieței economice, care, la fel ca și cosmopolitismul politic într-o epocă a migrației mondiale, se servește totuși de aceleași cuvinte cheie precum diversitate, deschidere și toleranță. Prin aceasta cosmopolitismul politic și dinamismul economico-tehnologic se regăsesc într-o alianță tactică. Un nou tip de politicieni „ironiști”^[10] aduc în plus sub același acoperiș, și slogane de o maleabilitate arbitrară precum cel despre „opțiunea multi-culturală”.

 

EU ca global-player nu vrea să știe de ideea-conducătoare a autoreflecției; atașamentul afectiv față de putere este responsabil de a pune în locul autoreflecției, în cadrul economiei internaționale și a vieții politice, a modelului „individualismului capitalului-uman”^[11]: cui dorește să aparțină câștigătorilor, i se recomandă să își „administreze” viața printr-o atitudine distantă, precum un proiect și să fie pregătit să sară între diferite firme și medii de muncă internaționale, dintr-o limbă sau cultură în alta, între patchwork-family și single–leben. Progresul tehnicizării și al devenirii-disponibile a lumii transformă tot mai mult lumea înconjurătoare în ceva „făcut” (Gemachtes) și lasă să reculeze „datul” (das Gegebene) – mediul familiar, identitatea sexuală, națională, limba, adică ceea ce este subiectiv și afectiv aproape, ceea ce este „atmosferic” atașant, emoționant. Ceea ce la începuturi era menținut ca subiectiv esențial (unverzichtbar) este acum abandonat obiectivității și prin asta devine negociabil. Subiectivul se refugiază sub presupozițiile constructivismului în sfera sufletului de neînțeles sau ca plutind continuu în sfera conștiinței rupte de câmpul vieții între extrema capacitate de distanțare și eul-angoasei^[12]. Cu această înstrăinare de experiența nearbitrară a vieții, se atrofiază însă totodată și sarcina construirii de sine în direcția majoratului așa cum era aceasta vizată de tipul de civilizație european.

 

 

Inamicii tipului de civilizație european

 

Cosmopolitismul politic

 

Poziția cosmopolită poate fi studiată prin câteva contribuții ale lui Jürgen Habermas la tema Europa și UE. Pentru interesul de cunoaștere sociologic, „societatea europeană” există în primul rând doar ca un mod de abordare^[13] și este, potrivit părerii dominante^[14], improbabil ca o societate europeană să se realizeze efectiv în viitorul apropiat ca putere reală de coeziune împotriva societăților naționale. De aceea culturile și statele naționale sunt dezavuate de către autorii de orientare cosmopolitică ca fiind „depășite” și „periculoase” – cu scopul de a evita întrebarea supărătoare privitoare la care este, de fapt, „demos”-ul Uniunii Europene ca instanță decizională centrală? Ca o pârghie potrivită pentru acest răspuns, Habermas a descoperit religiile – ceea ce, la un reprezentant al teoriei critice este ceva cu totul uimitor – care au fost identificate ca un factor social indispensabil pentru construcția unei „noi” identități europene^[15].

 

Nu ne interesează aici preocuparea artificială pentru viața religioasă și nici afirmația absurdă că abia prin conlocuitorii turci putem cunoaște și înțelege cu adevărat „aproapele european”… Mai mult, este vorba aici și de strategia discursivă dezvoltată de Habermas, care lucrează cu perechi simple de contrarii: lărgirea orizontului prin diversitate versus limitare; deschidere versus încapsulare; înțelegere reciprocă versus imobilitate și confruntare; religiozitate vitală versus osificare etc. Acestea sunt doar piesele retorice izbitoare ale unui discurs pseudo-științific care au făcut carieră de la cancelarul Merkel, prin președintele Asociației Federală a Industriei Germane, Dieter Kempf (BDI)^[16], până în inima societății civile germane.

 

Opoziții inconștiente simplificate precum lumină versus întuneric, bine versus rău etc., adică relicve ale unei gândirii gnostic-maniheiste în rândul populației sunt astfel folosite pentru scopuri politice. Această manieră de argumentare nu cadrează prea bine cu pretinsul discurs rațional, liber de autoritate care este asociat cu etica discursului habermasian. Dacă la vechea-stângă se mai poate percepe încă ecoul anticlerical al lui „Écrasez l’infâme!“, astăzi se pare că, alături de reprezentanții bisericilor catolice și evanghelice, musulmani regresivi ba chiar deseori reacționari sunt parteneri bineveniți ai guvernului federal. Principiul emancipării față de dominația paternalistă nu mai este azi deloc o temă oficială a statului.

 

Motivul poate fi găsit în faptul că între timp se ridică întrebarea: cine determină de fapt viziunea globală despre lume? Rețeta habermasiană țintește astfel la diluarea și destinderea ordinilor naționale culturale – în sine difuze, antagonice, încărcate afectiv și prin asta greu de influențat- pentru ca astfel ele să fie mai ușor de direcționat politic^[17]. Discursul despre construcția de sine (sich herausbildenden) a unei identități politice europene vizează autolimitarea la valori universale precum drepturile omului, statul de drept, democrația, diversity ș.a.m.d. în același timp cu relegarea la un rang inferior a conceptelor de stil civilizațional european (europäischer Zivilisationsstil), suveranitate națională, autodeterminare, cultivarea limbilor europene etc. În mod corespunzător, conceptul de „integrare” nu mai vizează, de pildă, cerința ca imigranții să se amestece cu  (sich einzulassen) și să se încorporeze (sich einzustellen) în viața și normele societății gazdă. Ba mai mult, integrarea ar trebui înțeleasă de fapt ca pretenție impusă în sarcina societății primitoare (als Anspruch an die aufnehmende Gesellschaft), de a asigura imigranților toate drepturile și prestațiile sociale proprii cetățenilor. Așa zis-ul Pact global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată al ONU a arătat, în plus, că se dorește impunerea unei serii de pretenții suplimentare societăților gazdă precum: dreptul nelimitat de mutare în țară a aparținătorilor, dreptul la cultivarea culturii din țara de origine precum și sprijinul juridic pentru impunerea judecătorească a acestor „drepturi”, împreună desigur, cu costurile financiare corespunzătoare acestor obligații^[18].

 

Din aceste motive, conceptul de „asimilare” este respins în cercurile cosmopolitismului politic, deoarece el este echivalat în mod fals cu „omogenizarea (Angleichung), adaptarea (Anpassung) și preluarea forțată a culturii țării gazdă” deși el vizează doar un „mod de a deveni asemenea” (Ähnlichwerden) cu cei lângă care vrei să trăiești. Fără această „devenire asemenea”, oaspeții și gazdele din statele naționale rămân străini și fixați într-o opoziție  – și tocmai asta este intenția ! „Străinul” trebuie introdus de acum în respectiva cultură în așa mod încât legăturile afective proprii țării-gazdă și codurile valorile transmise istoric, să fie de fapt slăbite. Deci invers decât susține discursul oficial al UE, nu se vizează o întărire ci o slăbire a „culturilor naționale puternice” (Habermas). Așa numitul Pact Global pentru Migrație consacră astfel principiul bunului plac, prin care imigranții impuși pot să dea liber prioritate propriei culturi în fața culturii gazdă. Scopul este astfel realizarea unei „societăți multiculturale”.

 

Prin procedee diferite, dar comparabile ca rezultate, au funcționat deportările și colonizările staliniste sub Stalin care aspirau tocmai să submineze particularitatea și nevoia istorică de autodeterminare regională.^[19]. Această politică a avut efecte destabilizante și asta chiar dacă cei colonizați vorbeau aceeași limbă și nu erau musulmani, adică diferența culturală nu era at.t de mare. Această lichefiere a situațiilor comune de viață amenințată de imigrația impusă politic este deasemenea vizibilă în cadrul dinamicii economice globale.

 

 

Economismul global

 

Și acesta propagă teza că diversitatea multiculturală ar fi, în mod necondiționat, de dorit. Guvernul federal împreună cu partidele aosciate (în realitate demult contopite cu interesele diverselor branșe, corporații și interese financiare locale sau globale) îi iluzionează pe germani cu șansele minunate pe care o „diversitate culturală globală” pe care le va oferi Germaniei.^[20]

 

Dar, este evident, că doar cu câțiva ani în urmă, conceptul de „diversitate culturală” a Europei se referea la sprijinirea adecvată a culturilor și limbilor europene – în special împotriva uzurpării acestora de către hegemonia englezei globale. Această – cel mai adesea doar declarativă – prețuire a diversității culturale în Europa este acum agresiv re-codificată, pe sub mână, prin tehnica social-constructivistă a reframing-ului, pentru încurajarea unei migrații nereglementate din culturi total diferite de Europa^[21].  Conceptul pozitiv conotat al diversității culturale este prin aceasta inversat^[22]  tocmai în opusul lui și anume este folosit la încurajarea dizolvării formelor de viață existente și a normelor europene moștenite în favoarea unei noi societăți culturalmente mixte (einer durchmischten Gesselschaft)^[23].  Acest lucru este formulat pregnat în titlul numitei publicații: „Trăiește diversitatea – transformă societatea” (p. 25).

 

Fără să ia considerație consecințele grave ale eșecului strident al politicii migraționale^[24], Liz Mohn ar dori, în ton filantropic, „să facă lumea noastră mai dreaptă, mai pașnică, mai umană și prin asta mai bună” (op.cit., p. 8). De aceea ea promovează deschiderea, empatia, respectul și dialogul direct între reprezentanți diverselor culturi pentru ca să descoperim în cel străin omul, chiar prietenul cu care suntem gata să împărțim totul (op.cit., p. 7 f.).^[25]

 

Dar pe lângă identificarea contrafactuală a Uniunii Europene cu Europa, motto-ul „Diversitate în Europa” este de fapt o invitație la auto-iluzionarea colectivă de a ne simți omenoși, toleranți, binefăcători în timp ce marile corporații exploatează planeta și stocul migrațional fiind în realitate cu totul indiferente față de culturile naționale reale sau față de abisul dintre bogații și săracii planetei pe care tocmai ele o încarnează. Dar, prin forța structurii politice a Uniunii Europene, în spatele așa-numitei libertăți de schimb, se consumă de fapt privatizarea bunurilor publice, iar în instituțiile de educație se desfășoară de fapt reprimarea limbilor europene în numele unei global english, precum și restrângerea tot mai mare a puterii cetățenilor prin digitalizarea vieții cotidiene – prin toate acestea profilul culturilor naționale și stilul lor de viață sunt nivelate, standardizate și  modelate inconștient de interese comerciale.

 

În paralel, migrației masive și dezordonate din țări de cultură extraeuropeană i s-a atașat între timp certificatul filantropic de „îmbogățire umană” (menschlicher Bereicherung). Dar exigența asimilării, adică a faptului de a dori să devii asemănător (das Ähnlich-werden-wollen) cu modelul civilizațional occidental, a fost de fapt în mod fundamental respinsă. Aceasta, se susține, ar oglindi prejudecăți etnice sau chiar naționaliste. Așa cum arată chiar Habermas însă, tiparul de civilizație europeană își are rădăcinile în mai multe țări Europene și ca atare tocmai că el nu este definit nici etnic nici național. Mai mult, înclinația sau preferința pentru propria patrie, pentru conservarea limbii materne și a valorilor locale se disting cu ușurință de simplul naționalism. A te baza unul pe altul și a te lăsa influențat de alții aparțin faptului conviețuirii într-o societate. Doar pe aceste principii se bazează posibilitatea de a modela critic moștenirea europeană, de a corecta deficiențele ei pentru a dezvolta mai departe realizările ei. Popoarele europene, în statele, alianțele sau federalizărilor lor diverse, au descompus sau modificat ca într-o prismă tipul de cultură occidental, dar, în ciuda retragerii acestuia din timpul predominanței „culturii sacerdotal-orientale a Bisericii romane” ^[26], ele au păstrat formele de gândire comune. Herman Schmitz completează:

 

„Acum suntem amenințați cu reîntoarcerea unui declin al modelului occidental prin islamizarea Occidentului (un concept-cheie pe nedrept ironizat de regulile discursului dominant). Dacă totuși, spiritul dialogului liber în poate fi salvat în Occident, este încă posibil să compensăm toate greșelile istorice“ (ibidem.) Dacă, deci, cosmopolitismul politic^[27], economismul global și ironismul politic converg spre instrumentalizarea Islamului politic, trebuie să privim mai îndeaproape rolul Islamului în societatea germană în legătură mai ales cu dezvoltarea viitoare a tipului de civilizație occidentală.

 

 

Sfârșitul primei părți. Articol scris de Werner Müller-Pelzer și publicat în Fachhochschule Dortmund. Traducere din limba germană de Vlad Mureșan.

 

 

Note bibliografice:

 

[1] Pentru diferențierea dintre Uniunea Europeană și Europa vezi scrierea noastră: „Régénérer l’Europe. Narratifs – Critique – « Situations communes d’implantation »“, in: Journal of European Integration History (JEIH), Jahrgang 24, 2018, 2: https://www.nomos-elibrary.de/10.5771/0947-9511-2018-2/jeih-journal-of-european-integration-history-jahrgang-24-2018-heft-2

[2] Hermann Schmitz, Höhlengänge. Über die gegenwärtige Aufgabe der Philosophie, Berlin, Akademie, 1997, p. 23. Mă refer în cele ce urmează la unele rezultate ale cercetării lui. – Christian Meier (2000): Athen und Rom. Der Beginn des europäischen Sonderwegs, in: Derp. (2000): Von Athen nach Auschwitz, München: C.H. Beck, p. 64-100; Jean-Pierre Vernant, Mythos und Denken bei den Griechen. Historisch-psychologische Studien. Aus dem Französischen von Horst Brühmann, Konstanz University Press, 2016.

[3] Op.cit., p. 14; Hans Joas (2006): „Einleitung“, in: Hans Joas/Klaus Wiegand (Hg.) (⁴2006): Die kulturellen Werte Europas, Frankfurt: Fischer, pp. 20 ff.

[4] Peter Sloterdijk (1994=²2004): Falls Europa erwacht. Gedanken zum Programm einer Weltmacht am Ende des Zeitalters ihrer politischen Absence, Frankfurt a. M., Suhrkamp, p. 58.

[5] Peter Sloterdijk (1994=²2004), op.cit., pp. 57; 58:

[6] Hermann Schmitz, 1997, op.cit., p. 23.

[7] H. Schmitz, Höhlengänge,  sus, Anm. 55, p. 31.

[8] Hermann Schmitz, Hitler in der Geschichte, Bonn, Bouvier, 1999, pp. 55-64. Pentru a clarifica intenția lui Schmitz, de a pune actuala problematică europeană în lumina istoriei spirituale critic reconstruite estefolositor să citit următoarea carte ca folie de contrast: Udo di Fabio (2015): Schwankender Westen. Wie sich ein Gesellschaftsmodell neu erfinden muss, München: C.H. Beck. Autorul, fost președinte al Curții Constituționale schițează în partea a doua a cărții o Europă văzută din perspectivă creștin-umanistă. Individualismul liberal (sau social-autismul în sensul lui Schmitz) are nevoie după Fabio de „antropologia pozitivă” a religiei creștine și a bisericilor ei pentru a limita desolidarizarea și atomizarea socială inerentă economismului.

[9] Thomas Meyer / C. Hartmann-Fritsch (Hg.) (2009): Europäische Identität als Projekt. Innen- und Außensichten, Springer-VS, Wiesbaden. Gérard Bouchard a criticat acest nou mit: nu popoarele patriotice ci elitele revanșarde, imperialiste, șovine și coloniale ale țărilor europene au provocat  războaiele secolului XX. Gérard Bouchard (2016): „L’Europe à la recherche des Européenp. La voie de l‘identité et du mythe”, Notre Europe – Institut Jacques Delors, Études & Rapports décembre 2016, p. 43, http://institutdelorp.eu/wp-content/uploads/2018/01/europeidentitemythes-bouchard-ijd-dec16.pdf

[10] Hermann Schmitz, Phänomenologie der Zeit, Freiburg/München, Karl Alber, 2014. Termenul conotat personal de Hermann Schmitz ca „Ironism“ semnifică efectul contemporan al ironiei romantice (pozitive): de a se situa în orice punct de vedere, dar de a-l putea deasemenea abandona după bunul plac pentru a putea asuma altul tot după bunul plac. Reversul negativ ar fi că situațiile profund amprentate afectiv se pierd în favoarea unor combinații mutabile, flexibile, ușor interschimbabile (după modelul link-urilor electronice). Hermann Schmitz, 1999, pp. 69. Schmitz vede în A. Merkel „o virtuoasă a politicii ironiste” (p. 214).

Michael Großheim, Politischer Existentialismus. Subjektivität zwischen Entfremdung und Engagement, Tübingen, Mohr Siebeck, 2002: „Ironia este în secolul XX semnalul avangardei pur și simplu. Reflexivitatea ei concretizată inițial în mod vertical (ca putere de a urca spre un punct de vedere întotdeauna mai înalt) a fost modificată orizontal în avantajul ei. Acel încă ceva care este important, care încă depinde de altceva etc. a rămas în trecut. Acum el are destinul de a fi văzut ca o existență limitată și dacă exprimă ceva el este imediat suspectat de ne-iluminare, sentimentalitate sau kitsch“ (sublinieri în original).

[11] Richard Münch (2008): Die Konstruktion der europäischen Gesellschaft. Zur Dialektik von transnationaler Integration und nationaler Desintegration, Frankfurt a.M.: Campup.

[12] Hermann Schmitz (1999): Adolf Hitler in der Geschichte, Bonn: Bouvier, p. 69 f., vorbește aici de „înstrăinarea recesivă a Subiectului” , recesiv însemnând aici „retragerea din legătura cu faptele obiective” .

[13] Georg Vobruba, Krisendiskurp. Die nächste Zukunft Europas, Weinheim / Basel 2017, „Die soziale Konstruktion der europäischen Gesellschaft“, in Jörg Rössl/Jochen Roose (Hg.), Empirische Soziologie. Festschrift für Jürgen Gerhards zum 60. Geburtstag, Wiesbaden, Springer VS, 2015, pp. 407-424.

[14] Mario Bach, „Krisen, Konflikte und Solidarität“, in Winfried Brömmel/Helmut König/Manfred Sicking (Hg.), Europa, wie weiter? Perspektiven eines Projekts in der Krise, Bielefeld, Transcript, 2015, pp. 27-41; Wolfgang Schmale, Geschichte und Zukunft der Europäischen Identität, Bonn: BPB, 2010 (Erstausgabe Stuttgart, Kohlhammer, 2008).

[15] Jürgen Habermas, Ach, Europa. Kleine politische Schriften XI, Frankfurt a.M., Suhrkamp, 2008, p. 93 f.

[16] Ziua industriei germane, discurs din 25.09.2018: „Germania este o țară deschisă lumii. Avem nevoie de diversitate nu de simplitate. Avem nevoie de culori, nu doar de maro”,  https://www.ardmediathek.de/tv/Tagesschau/tagesschau-20-00-Uhr/Das-Erste/Video?bcastId=4326&documentId=56364202

[17] Hermann Schmitz (2005): Situationen und Konstellationen. Wider die Ideologie totaler Vernetzung, Freiburg/Frankfurt a.M., 2005, p. 9, distinge situațiile comune implantate (cu legătură afectivă tare) care sunt tot mai mult înlocuite de situații comune includente (cu legătură afectivă slabă).

[18] Global Compact for a Safe, Orderly and Regular Migration:

http://www.un.org/depts/german/migration/A.CONF.231.3.pdf

[19] Victor Neumann, Die Interkulturalität des Banat. Berlin: Frank & Timme, 2014 dă exemplul politicilor demografice ale lui Ceaușescu în Banat.

[20] „Carta Diversității“: https://www.charta-der-vielfalt.de/die-charta/ueber-die-charta/schirmherrschaft/

[21] Reprezentativ este aici volumul editat de Bertelsmann-Stiftung: Vielfalt leben – Gesellschaft gestalten. Chancen und Herausforderungen kultureller Pluralität in Deutschland, Gütersloh, Verlag Bertelsmann Stiftung, 2018. (Zeitschrift für Politik, 2018, 4). Cf. recenzia mea din: https://www.nomos-elibrary.de/10.5771/0044-3360-2018-4-468/buchbesprechungen-jahrgang-65-2018-heft-4?page=1

[22] Ceea ce pe vremuri era prețuit ca diversitate trăită într-o societate liberală, devine acum un proces politic de prescriere a diferențelor de grup care aduce cu sine noi privări de libertate (neue Unfreiheiten): așa vede acest proces Elham Manea, „Eine Kritik des essentialistischen Paradigmas“, in: Susanne Schröter (Hg.), Normenkonflikte in pluralistischen Gesellschaften, Frankfurt a.M., Campus, 2017, P. 46.

[23] Recodificarea ținită este în plin avânt: lupta împotriva cauzelor refugierii, patriotism, Europa, toleranță, suveranitate, internaționalizare, schimbare demografică, non-discriminare printre altele.

[24] Chantal Delsol, „Un vrai débat sur l’immigration ?“, 2018, http://www.magistro.fr/index.php/template/lorem-ipsum/avec-l-europe/item/3413-un-vrai-debat-sur-l-immigration, argumentează că lumea occidentală trebuie să ia act în cele din umră de faptul că terorișii islamici vin în Europa dominați de o ură deplină cu intenția clară de a distruge tiparul civilizațional european.

[25] Un lucru nu menționează ea: prin sprijinirea de către Bertelsmann a tratatului de liber schimb, se vor ancora în lege noi privilegii pentru concernele globale care vor duce la accelerarea migrației.

[26] Hermann Schmitz, Ausgrabungen zum wirklichen Leben. Eine Bilanz, Freiburg/München, Karl Alber, 2016, p. 365.

[27] Cu acest termen nu este vizată sensibilitatea deschisă față de lume, față de dreptatea în lume ci depășirea și dizolvarea ordinilor culturale crescute organic, în special ale modelului civilizațional european.

 

 

Sursă foto: New Zealand Geographic

 

 

Despre autor