Sf. Ioan din Kronstadt: Lepădarea dreptei-credințe în viața cotidiană

Necredința

 

Minunată este „lupta” Între Creatorul atotputernic și drept, Care-și iubeste făptura, și creatura cea neînsemnatã, limitată, păcătoasă si înzestrată cu rațiune, dar care este nesupusă Creatorului său. De exemplu, regele nebun Nabucodonosor, în furia sa, i-a aruncat în cuptorul cel de șapte ori încins pe cei trei tineri bine-credincioși (Anania, Azaria și Misael) pentru faptul că au refuzat să i se închine idolului din aur în timpul ritualului de închinare a poporului. Dar credința cea dumnezeiască a rezistat în fața furiei oarbe a regelui și a stihiei focului și, în pofida legilor naturii, focul nu i-a ars, netransformându-i în cenușă pe cinstitorii bine-credincioși ai adevăratului Dumnezeu, ci i-a înrourat și i-a răcorit, contrapunând cântării instrumentelor muzicale de care era însoțit ritualul idolatru, cântarea de laudă închinată singurului Creator și Dumnezeu, cântare care răsuna din inima unei flăcări înfricoșătoare și prin care toate făpturile au fost chemate să-L slăvească într-un glas pe El. Regele a primit o lecție prin această minune înfricoșătoare și de netăgăduit, cunoscându-L pe adevăratul Dumnezeu și poruncind întregii sale împărății să Îl cinstească, chiar dacă nu a încetat să fie închinător la idoli.

 

Voi, luptătorii de azi împotriva lui Dumnezeu, sunteți mai orbi decât regele acela, căci Îl huliți și nu credeți în Creatorul și Proniatorul lumii! Dacă nu vreți să credeți în existența, bunătatea, dreptatea, înțelepciunea și puterea Sa, curând veți cunoaște pe propria piele dreptatea și mânia Sa înfricoșătoare. Curând se va aprinde mânia Sa dreaptă, precum spune psalmistul (cf. Ps. 2, 12; 105, 40).

 

 

Despre eretici

 

Scurte, dar memorabile sunt glasurile care proclamă măreția Preasfintei Treimi. Aceste glasuri propovăduiesc veșnicia firii dumnezeiești, precum și măreția înfricoșătoare și de nepătruns a Dumnezeului treimic: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Aceste doxologii scurte reprezintă înfrângerea și rușinarea ereticilor neînțelepți, care îndrăznesc să se răscoale împotriva Sfintei Treimi, să O hulească sau să O nege.

 

Căci, de-a lungul tuturor veacurilor, Biserica a mărturisit în toată lumea, cu statornicie, slava Sfintei Treimi în mod ortodox, mântuitor, biruitor și ferm, ca să fie auzită de toți oamenii. Astfel, Biserica i-a învins, prin mărturisirea sa, pe toți prigonitorii, călăii, împărații, filosofii, retorii și toată puterea iadului care s-a ridicat împotriva mărturisirii dreptmăritoare referitoare la Sfânta Treime.

 

 

Catolicismul

 

„Puțin aluat dospește toată frământătura” (I Cor. 5, 6). Aluatul catolic al mândriei, al dorinței de dominație și de supremație al papei de la Roma în Biserică a dospit tot catolicismul cu mândrie, cu minciună, cu fățărnicie, cu nedreptate, cu duplicitate, cu fanatism, cu răutate, cu împietrirea inimii împotriva Ortodoxiei și a ortodocșilor, cu neîmpăcare, cu dogme false, cu gânduri nu spre proslăvirea, ci spre ponegrirea Bisericii lui Dumnezeu, spre batjocorirea adevărului ei și spre o tot mai mare înstrăinare de Hristos și de Biserica Sa. Cine va putea cunoaște și descrie acest aluat păgubitor și diabolic, pe care papii cei mândri l-au amestecat cu frământătura cea neîntinată a credinței lui Hristos? O, pierderea tuturor catolicilor constă în falsitatea învățăturilor de credință! Dumnezeule Cel drept, curăță credința Ta de cugetările celor nedrepți, de acest aluat al celui viclean!

 

 

Reversul intelectualismului

 

Oamenii de știință mândri, profesorii și învățătorii au folosit științele naturale nu spre slăvirea lui Dumnezeu, ci pentru a huli sfântul Său nume. Au descoperit că pământul este cea mai mică dintre planete, de aici concluzionând faptul că oamenii nu ar fi meritat ca pe această planetă să coboare Însuși Creatorul, să trăiască, să pătimească și să moară pentru oameni. Ei le-au transmis și tinerilor aceste idei, afirmând că învățătura Bisericii este doar o utopie. Cu alte cuvinte, nu cred în bunătatea și în adevărul lui Dumnezeu Cel minunat, plin de bucurie și mântuitor, astfel încât ajung să piară din pricina necredinței și a întunecării minții care vine împreună cu ea.

 

 

Apostazia intelectualității

 

„Nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Ef. 2, 19-20). În vremurile noastre, intelectualitatea s-a înstrăinat de Biserică, înnebunind duhovnicește. Trebuie să o facem să înțeleagă ce pas neînțelept și păgubitor a făcut prin căderea ei și spre ce prăpastie se îndreaptă! Da, se îndreaptă spre o prăpastie! Înțelegeți odată, voi, cei necucernici: Hristos nu a venit în zadar pe pământ, trăind peste 30 de ani, învățând oamenii, făcând minuni, pătimind, murind și înviind, înființând Biserica pe pământ și înălțându-Se la cer. Nu uitați că sunteți mădulare ale trupului lui Hristos, că sunteți ai lui Dumnezeu, nu străinii Lui (cf. Ef. 2, 19). Iar voi vă comportați de parcă ați fi străini de Dumnezeu. Noi, ca membri ai Bisericii lui Hristos, suntem casnici ai lui Hristos, ai Maicii Domnului și ai tuturor sfinților. Iar ca membri ai Bisericii, trebuie să-i chemăm în ajutor în necazurile, întristările și bolile noastre, precum și să le mulțumim în bucurii, imitându-le viața după putere.

 

 

Cine sunt porcii care calcă mărgăritarele?

 

La Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, a doua judecată a omului, majoritatea dintre cei care se numesc pe ei înșiși creștini, pe deasupra creștini ortodocși, se vor dovedi a fi de o mie de ori mai răi decât păgânii, mahomedanii și iudeii, din pricina nepăsării lor, a letargiei duhovnicești și a necunoașterii sinelui, fiind trimiși în întunericul cel nepătruns și în gheena de foc. Ei sunt porcii care au călcat în picioare mărgăritarul lui Hristos, credința în Hristos și Biserica Sa, cu învățătura și Tainele Sale; ei sunt câinii care s-au întors la vărsătura lor și porcii scăldați întorși în noroiul mocirlei lor (cf. II Pt. 2, 22).

 

 

Lev Tolstoi

 

Ce valoare are slava lui Lev Tolstoi, ateul, chiar dacă este talentat, uimind mulți cititori prin radiografia precisă a sufletului omenesc? Este o slavă mincinoasă și trecătoare, pregătindu-i mai multă rușine și chinuri în veacul viitor și la ultima judecată a Dreptului Judecător, dacă nu se va pocăi sincer și nu va nega public ideile lui, renunțând să le mai răspândească public. Pe cât de mult s-a proslăvit și s-a sălbăticit, pe atât de mult va fi rănit și chinuit, spune Domnul printr-un proroc. Moartea sa va fi deznodământul romanului pe care l-a scris cu multă măiestrie în orele de lene și de timp liber. Pentru oamenii adevărului și ai dreptății, pomenirea lui va pieri în vuiet.

 

„Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată. Și El va judeca lumea. Cu dreptate va judeca popoarele” (Ps. 9, 7-8). Intelectualii de azi și-au pervertit și mintea, și viața. Și-au asumat judecata, fără să fie chemați la această slujire. Cu mințile lor blasfemiatoare au început să-i judece pe părinții lor, pe superiorii lor, conducerea Statului și chiar pe țari. Ei au ajuns să-L judece și pe Hristos, Judecătorul Cel veșnic și atotdrept, Care va veni în slavă să judece viii și morții. S-au încumetat să judece chiar și Sfânta Biserică a lui Hristos, care nu are „pată sau zbârcitură” (Ef. 5, 27), învățătura, Tainele și slujitorii ei fideli. Dar va veni ceasul când Înfricoșătorul Judecător va coborî din ceruri și Își va arăta slava, din a cărei pricină vor fugi cerul și pământul.

 

O, ce cutremur cu neputință de redat în cuvinte vor trăi judecătorii aceia nepoftiți, în frunte cu „preaînțelepții judecători” ai lui Hristos și ai Evangheliei, Lev Tolstoi și admiratorii săi, care au semănat necredință și anarhie în rândul tinerilor noștri, învățându-i cu o îndrăzneală nemaiauzită să-i judece pe toți, determinându-i să fie liber-cugetători în sufletele lor tinere, netrecute încă prin viață, aducând la închiderea sanctuarului științei, pe o perioadă nedeterminată de timp, și la pierderea timpului de aur, care nu mai poate fi întors! De la cine au deprins ei să judece așa și cine le-a dat puterea de a judeca în mod samavolnic? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune următoarele: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13, 1).

 

 

Îndoiala

 

Dacă creștinii ar fi crezut cu tărie mereu în răsplata din veșnicie, promisă celor care se nevoiesc cu adevărat în această viață vremelnică și pe care au primit-o deja toți cei care s-au nevoit cu nevoință bună, o, cât de mult s-ar fi străduit oamenii din toate puterile să se nevoiască aici, pe pământ, fiecare în chemarea și în starea sa: în cele duhovnicești, civile, militare, agricole, studențești, meșteșugărești, negustorești ș.a.m.d.

 

Cu toții, bărbați și femei, s-ar fi străduit la întrecere să dobândească cununile cerești de la Tatăl și să treacă la viața veșnică, unde este fericire, bucurie, sfințenie, adevăr și pace veșnică! Dar aceasta și este piatra de poticnire pentru nenumărați oameni: îndoiala cu privire la existența vieții veșnice sau necredința în înviere, în fericirea viitoare, sau chiar în Dumnezeu – Răsplătitorul. Cu toții lasă mâinile în jos, nimeni nu mai face nimic, le este lene să se nevoiască, se alipesc cu tărie de viața cea vremelnică, de diverse patimi și de plăceri ale vieții, neaducând roadele faptelor bune, ale pocăinței permanente și irosindu-și viața în zadar.

 

 

Fragment preluat din cartea „O viață în Hristos. Sfaturi pentru omul contemporan”, scrisă de Sfântul Ioan din Kronstadt, publicată la editura Doxologia, Iași, 2019, pp. 127-134.

 

 

Sursa foto: Михаил Нестеров, На Руси; Правмир

 

 

Despre autor