Pe scrinul de cristal al principiilor. Interviu cu Profesorul Nicolae Popa (II)

 

Ştefan Paraschiv în dialog cu prof. univ. dr. Nicolae Popa.

Ultimul interviu (partea II – Partea specială).

 

Puteți citi prima parte aici.

 

 

Ş.P.: Datorită dumneavoastră şi profesorului Molcuț am aflat de Școala istorică a Dreptului şi m-am îndrăgostit de concepţia lui Savigny de la a cărui naştere s-au împlinit 240 de ani. Este, până la urmă, o școală de gândire bazată pe valorile naţiunii, pe cultură, cum de altfel aminteaţi, şi căreia i se opun curentele pozitiviste, reducţioniste: tot dreptul se reduce pentru acestea la norma edictată de stat. Iată opoziţiile esenţiale: spirit/ literă, naţiune/ stat.

 

 

N.P.: Într-adevăr, pozitivismul reduce tot dreptul la dreptul etatic. Sigur că totul ni se trage de la concepția Școlii pozitiviste a Dreptului a lui Kelsen care, cum spuneam, a dominat un secol întreg. Au fost și alte curente în acest răstimp: al lui Hart sau al lui Carl Schmitt, care s-au războit cu Hans Kelsen, dar el n-a prea fost clintit, mai ales că a revenit ulterior asupra teoriei pure a dreptului, fără ca discipolii din Europa să își dea seama de nuanţările lui din perioada americană. Totuşi, cert este că această concepție pozitivistă a dus la echivalarea oricărei norme cu dreptul. Sigur că startul, deci premisa, este exactă:

 

Dreptul este normă în ultima lui structură pentru a forma sistemul juridic elementar, dar ceea ce vine de dincoace şi ceea ce se duce, se construieşte dincolo de normă, de cadrul normativ, nu poate să nu ţină seama de cultură şi, de aici, toate ramurile dreptului care sunt alcătuite și din obiceiuri. Dreptul este foarte puternic în obiceiuri, prin interpretarea făcută de judecători, aşa că nu putem noi să ne îndepărtăm atât de tare și să spunem cum spune Kelsen – pe mine mă interesează doar validitatea și eficiența, eficacitatea. Cu privire la validitate, în sfârșit, sunt organe de stat care o dau, fiind subordonate unei norme superioare, dar norma aceea superioară este tot etatică, aşa că pozitiviştii merg din ceva spre același lucru, fără să-şi pună problema naturii acelui lucru!

 

Ei spun: „După ce am așezat norma, sistemul, legea, pe mine ca jurist nu mă mai interesează altceva.“ Ba da! Trebuie să te intereseze și aici nu poate fi nesocotită şcoala lui Savigny şi Puchta, pentru că pe jurist trebuie să-l intereseze, pe de-o parte, natura axiologică a normei şi, pe de alta, ce se întâmplă cu norma aceea, așezată pe un respectabil soclu de autoritate etatică, dar, teoretic, atunci când „coboară“ în lume, la fel cum spunea Aristotel despre om, care nu poate rămâne singur, fiind zoon politikon. Aşadar, ce se întâmplă cu norma când este aplicată în viața socială? Atunci să vedem ce se câștigă, cât se confirmă, cât se neagă. Adevăratul judecător al normei va fi procesul de verificare a ei în relaţiile sociale dintre oameni, participanţi la raporturile juridice guvernate de normă.

 

 

Ş.P.: Și atunci putem formula o judecată fermă: norma neconformă valorilor naționale, valorilor perene ale comunităţii pentru care este edictată, este nelegitimă?

 

 

N.P.: Este nelegitimă când vine în conflict cu spiritul poporului sau conștiința comună. De altfel, s-a spus odată că lex injusta non est lex.

 

 

Ş.P.: Putem deci conchide că odată cu statul vorbim despre drept pozitiv, dar încă înainte de el existau şi se manifestau concepţia despre dreptate, fenomenul juridic?

 

 

N.P.: Dacă suntem hageliani, spunem că dreptul este doar o creație a statului – Hegel spune că istoria nu contează decât de la apariția statului. Fenomenul juridic este mult mai mult decât dreptul pozitiv. De altfel, juridicul este mai larg decât dreptul. Juridicul nu trebuie validat în sensul kelsenian, pentru că validitatea lui este dată de spiritul poporului. Ca spiritul popular să fie receptat în dreptul pozitiv, corpul legiuitor trebuie să edicteze ţinând seama de acest spirit. Aşa că sistemul electiv ne permite să alegem oameni instruiţi care cunosc spiritul poporului. Însă, pentru a alege oameni instruiţi, şi cei care aleg trebuie să fie instruiţi. Din nenorocire, iată, ne întoarcem la o realitate pe care o cunoștea România interbelică: un număr imens de mare de oameni analfabeți, numai că acum avem de-a face cu analfabeţi funcţionali…

 

 

Ş.P.: Iar la momentul de faţă trăim, ca societate, încredinţarea că astfel de analfabeţi funcţionali – cu diplome şi fel de fel de ţidule – sunt mai periculoşi decât un amărât fără pic de carte.

 

 

N.P.: Absolut! Exemplu: ieşirea în stradă. Acolo este dreptul forței – ultima și cea mai urâtă față pe care putem să o vedem în societatea noastră: oameni dispuși oricând să înjure, să jignească, să scuipe, să lovească, să suprime! Și mai e un aspect: în tot acest context are loc o degradare văzută cu ochiul liber a autorității. Statul abdică de la funcţiile lui sau le exercită anapoda, iar instituţii fundamentale ca școala şi Biserica nu mai sunt luate în seamă. Școala nu mai poate să facă nici educație, nici instrucţie, e în afara oricărei înțelegeri cum s-a ajuns aici. Aceste aspecte dau verdictul unei boli cronice de care suferă societatea, din păcate.

 

 

Ş.P.: Domnule profesor, vă propun să îndepărtăm amăreala strânsă până acum în discuţie şi să vorbim despre primii ani de asistenţie, despre cum aţi învăţat meserie.

 

 

N.P.: Am făcut doctoratul la Cluj cu profesorul Ioan Ceterchi, care era şi decan, fiindcă nu aveam conducător de doctorat în materie la Bucureşti. Ne-a fost conducător de doctorat mie şi lui Molcuţ. Am făcut doctoratul aşa cum trebuia şi trebuie să fie făcut: cu examene la sânge. La Istoria dreptului am dat examenul cu profesorul Vladimir Hanga, mare profesor… Am dat examenul de Constituţional cu academicianul Tudor Drăganu – pfiu! Mi-a pus aproape 30 de întrebări după ce am răspuns la subiectele de examen. Mi-am zis: „O să-mi pună vreo două-trei, o să le ţin eu minte.“ – dar el: „Ce faceţi, nu notaţi?“ Eu, speriat: „Staţi puţin… unu… doi… trei… Ziceţi, vă rog, de la a treia încolo!“ – apoi am scris întrebare cu întrebare. După ce am răspuns, a venit la mine, eu eram emoţionat, şi mi-a zis: „Eh, de acum încolo, dragă domnule Popa, am să-ţi spun «Nicuşor».“ – şi mi-a spus Nicuşor de-atunci! Hanga şi Ceterchi îmi spuneau „Nicule“, dar când îmi scria profesorul Drăganu câte-o scrisoare, întotdeauna era la ştaif: „Domniei Sale, Domnului Profesor Nicolae Popa“ – bătute la maşină şi semnate de mână.

 

Profesorul Tudor Drăganu era un om şi un profesor de şcoală veche pe care, când ne întâlneam, îl rugam mereu să-mi vorbească despre Eugeniu Speranţia. Era scund şi venea cu o servietă mică, punea notele pe masă şi se făcea linişte, nici musca nu se auzea când vorbea. Ştiţi cum l-au dat afară de la Facultatea din Cluj? În momentul aşa-zisei reforme a învăţământului din ’48 au venit unii la curs şi l-au boicotat. Profesorul Drăganu îmi zicea: „Dragă, mie mi-au spus studenţii care au fost atunci în sală. Au apărut unii pe care nu îi cunoştea nimeni şi au început să dea din picioare. Profesorul a întrerupt cursul şi a zis: «Înţeleg că nu mai sunt dorit la curs.» – şi-a luat servieta şi n-a mai dat vreodată prin facultate.“

 

 

Ş.P.: Este adevărat că profesorul Ceterchi a făcut parte din Sumanele Negre?

 

 

N.P.: Nu e adevărat… Şi de profesorul Aurel Pop se spunea ceva asemănator. Profesorul Ceterchi nu se poate să nu fi fost verificat. A avut un an de documentare la Paris, în Franța, a avut funcții mereu, a fost vicepreședintele Academiei de Științe Sociale și Politice, ministru al Justiției, ambasador, cred că a fost şi membru supleant al Comitetului Central. Când l-am întrebat chiar eu odată, mi-a spus: „Adică ăştia-s nebuni? Păi, dacă făceam parte…“ El a început Facultatea la Cluj şi, când s-a luat Nordul Ardealului, o secţie s-a refugiat la Lugoj, alta la Sibiu. El a terminat-o la Lugoj. Zicea: „Erau prezente Sumanele Negre, însă membrii lor, precum legionarii, erau cunoscuţi şi căutaţi de Siguranţă, apoi de Securitate.“

 

După care am fost asistent în puterea cuvântului. Cel mai mult înveţi când faci seminare. Seminarele te învaţă foarte mult, dar să le faci tu! Tu, ca asistent, să te pregăteşti în primul rând, pentru că studenţii simt dacă au în faţă un om informat sau nu şi se pot angaja la răspunsuri şi întrebări care te pun de multe ori în dificultate. Discutam între noi: „Uite, mă, ce-a fost în stare un student să mă întrebe: aşa, aşa, aşa…“ Erau şi puţini studenți, îi puneam să înveţe. Nu era seminar să nu le fi pregătit fişa bibliografică pe care s-o citească pentru a discuta pe baza unora dintre temele şi tezele de acolo. Şi chiar citeau şi ne întrebau! Mai târziu, vorbeam cu nişte colaboratori de-ai mei pe care i-a prins viaţa asta cu avocatura, cu mulţi bani câştigaţi de-acolo, de-acolo, de-acolo: „– Să ştiţi, domnule profesor, că le-am dat şi eu bibliografie la seminar./ – Dar să ai grijă să o citeşti şi tu!“ (râde) Şi îi îndemnam nu numai să o citească, dar să o citească bine, pentru că unii studenţi chiar sunt dispuşi să facă efortul de informare şi ţi-o iau înainte, întreabă chestiuni la care n-o să poţi răspunde.

 

Tot din perioada începuturilor în învăţământ îmi aduc aminte de primul articol publicat în Dreptul, în ’62. A fost un comentariu la o lucrare despre rolul practicii judiciare în formarea şi dezvoltarea dreptului a Anitei Naschitz, specialistă în teoria şi filosofia dreptului de la Institutul de Cercetări Juridice. Ea n-a fost în învăţământ. Era o lucrare dintr-o serie de mare deschidere pentru vreme aceea. Amintesc de acest moment, pentru că m-am bucurat când un student, la seminar, mi-a spus că apucase să citească acel articol, acea recenzie. Eram cu materia la izvoarele dreptului, iar noi puteam discuta aceste subiecte, pentru că ne lăsau profesorii. Eu am început cu Schleiber care fusese avocat la Iaşi şi adus de Ana Pauker la Ministerul de Externe. Concomitent, fusese încadrat în facultate la teoria statului şi dreptului, o disciplină nouă şi pentru el. Totuşi, ştiu că a fost foarte apreciat ca student de Matei Cantacuzino care a scris Fundamentele dreptului civil şi care spunea că Schleiber a fost chiar cel mai bun student al lui.

 

Culmea e că autoarea a vrut să mă cunoască. Mi-a zis: „Atât de bine mi-ai pătruns ideile!/ – Doamna Naschitz – era frumuşică, eh, nu neapărat frumuşică, dar avea o figură expresivă, de intelectual. Știţi, m-am regăsit în unele dintre analizele şi concluziile dumneavoastră şi…/ – Ha ha ha, şmecherule, vrei să spui că toate marile spirite se întâlnesc!/ – Asta am vrut să spun!…“ (râde)/ – Bravo, şi asta îmi place!“ (râde)

 

Tot legat de acel articol, l-am semnat „Nicolae Popa“ şi, aveam să aflu, mai era un Nicolae Popa care scria la revistă. Era decanul Baroului Braşov şi… un văr de-al lui tata de la Săliştea Sibiului. Atunci articolele se plăteau, 0, o nimica toată, dar se plăteau. Numai că banii pentru articolul meu i-au fost trimişi unchiului Nicolae Popa de la Braşov! Eu l-am întrebat pe redactorul-şef, pe profesorul Gogeanu, nea Paul, şi a început să întrebe prin redacţie: „Băi, unde aţi trimis banii lui Nicu Popa?/ – Păi… singurului Nicolae Popa, avocatul…“ (râde) După aceea, l-am cunoscut pe unchiul ăsta al meu şi a râs şi el! Unul dintre copiii lui, tot Nicolae Popa, a fost deputat din partea ţărăniştilor sau liberalilor după ’89, fost deţinut politic. Mai venea pe la mine să schimbăm o vorbă.

 

Nu era intelectual care să nu fi făcut puşcărie, mai ales în Ardeal, unde au fost mai naţionaliști şi a fost mai uşor să li se pună în cârcă lucruri. De pildă, avea tata alt văr la Săliştea Sibiului, Nea Nelu Mărtin, al cărui băiat, Nicu, un tip zdravăn, cum sunt ardelenii ăştia de munte, student la Drept şi la Academia Naţională de Educaţie Fizică, a ajuns în puşcărie, bineînţeles… Aveau nişte case în Bucureşti – chiar de unde stau eu acum, mai jos – şi n-a avut ce face odată bunica şi mă trimite să-l caut pe nenea Nicu Mărtin că se auzea că ieşise din puşcărie. Eu eram în anul I, semestrul al doilea, sau chiar în anul al doilea.

 

Făcuse vreo cinci-şase ani, a stat cu Radu Gyr. Mi-a povestit cum se ştiau poeziile lui Radu Gyr: când ieşea unul, era obligat să rememoreze ce scria acolo Gyr şi aşa apărea câte una afară, fie publicată, fie spusă din om în om, până ce s-ar fi putut publica. Toată lumea se întreba cum se putea asta! Aşa că, la prima întâlnire, Nicu Mărtin mi-a spus o poezie ca s-o memorez şi-o ţin minte de-atunci: „Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,/ că fruntea-i grea de amintirea lor./ Purtăm în piept solarele morminte/ şi de lumină coastele ne dor.“ Ce minunată poezie! Am întâlnit-o şi pe un calendar legionar. Nenea Mărtin a spus-o de două ori şi mi-a băgat-o în minte şi mai târziu i-am dat dreptate lui Molcuţ: dacă vrei şi, dacă ai un antrenament, ţii minte din prima o poezie. Sigur că atunci m-am gândit cum dracu’ mă dusesem eu acolo, că puteau să mă ia şi pe mine, nu se poate să nu fi fost Securitatea pe-afară, dar nu m-a întrebat nimeni niciodată nimic.

 

 

Ş.P.: Trainic temei pentru o carieră în care primii 30 de ani au fost dedicaţi în exclusivitate ştiinţei dreptului!

 

 

N.P.: Nu chiar în exclusivitate, trebuie să recunosc: la început, în anii ’64-’65, o perioadă, prin cumul de funcţii, am fost șeful serviciului de repartizare a absolvenţilor în învățământul superior. Aşa s-a întâmplat că am avut o relație absolut minunată cu academicianul Grigore Moisil. Doamne, câte nopți am mai stat cu el la vin! Bea vin bun. Era lângă actualul Teatrul Odeon un loc unde, la etaj, stătea unul de la Sibiu, căruia toţi îi spuneau chiar „Sibiu“ şi care venea cu produse de-acolo. Îl avea de fiecare dată ca invitat de onoare pe Grigore Moisil. Când pleca de jos, de la Capșa, unde se întâlnea cu prietenii lui, cu matematicieni, mergeam acolo.

 

L-am cunoscut pentru că venea la repartizări să-i dau absolvenți, dar nu aveam voie oricum, se luase o măsură groaznică şi se provocase mare debandadă. Eu mă mai scuzam, dar el (joacă): „– Tinerrre, hai la ministrrru!/ – Nu mai vin, domnule academician! Nu v-am rugat să nu mă mai băgați și pe mine în…/ – Hai, că dacă nu vii, nu știi desprrre ce e vorrrba.“ La început cred că era academicianul Murgulescu, iar Moisil deschidea ușa și zicea: „– Nu te țin decât un minut, maestrrre! Iată, el… îl știi, nu? – eu puneam capul jos./ – Îl știu, că a mai fost cu tine… Dar tu iar ai venit?/ – Am nevoie de frrruntași pentrrru Centrrrul de calcul. Aceștia de pe listă sunt, aprrrobă-i dumnealui, mie – actele!/ – Nu aprob nimic deocamdată, scriu numai «văzut»!“ Acum, zic, ce fac eu numai cu văzutul acela? Dacă ieşea scandal, trebuia să mă apăr și măcar țineam toate documentele. Mai şi zicea Moisil: „– Ai văzut? S-a rrrezolvat, gata./ – Cum s-a rezolvat, dom’ academician? Trebuia să scrie acolo «aprob»!“

 

Tot cam așa a venit George Ivaşcu, redactorul-şef de la Contemporanul, cu Nicolae (Niki) Manolescu, fostul meu coleg de clasă la liceu, să-i schimb repartizarea. Niki terminase filologia şi Ivaşcu îl voia la revistă. L-am întrebat pe Ivaşcu: „Niki unde este?“ Nu ştiu de ce rămăsese afară, pe hol. „Vino aici! Păi, să ştii că nu sunt de acord cu această repartizare pentru tine! I-am spus și domnului profesor: una e să vină Moisil și să intre la ministru fără să bată la uşă și alta e să-l roage frumos domnul Ivașcu pe ministru. Cum să repartizăm un absolvent  de filologie la o revistă şi nu direct în învăţământ?“ S-a rezolvat, până la urmă, dar el nu a fost niciodată recunoscător. Așa e el, o ființă rece, dar… ne întâlnim cu plăcere!

 

 

Ş.P.: Domnule profesor, ar fi minunat să povestiţi despre colegii dumneavoastră din acea perioadă postbelică de vârf a Facultăţii de Drept şi, poate, mai ales, despre profesorul Emil Molcuţ. Cum erau profesorii de-atunci şi care era boema lor?

 

 

N.P.: Să ştiţi că am avut parte de o boemă şi datorită timpului. Nu eram lăsaţi, ca acum, în avocatură. Nu făceam decât ore şi bibliotecă, ore şi bibliotecă, aşa că, ne rămânea timp după aceea. Erau puțini studenți, nu ca acum – sute și sute, în grupe interminabile. „Să terminăm odată cu clănţăii ăştia, zicea Elena Ceauşescu. Ce nevoie avem noi de facultăți care «scoate» clănțăi?“ – adică jurişti. Aşa că aveam în ţară patru grupe la București, două la Cluj-Napoca, două la Iași. Aşa se face că marele profesor Ioan (Jean) Deleanu, un corifeu al învăţământului juridic românesc, care în Drept constituțional era un specialist de necontestat, a trebuit să facă Procedură civilă. Și a făcut-o atât de frumos încât au început să-l invidieze proceduriştii! De ce a trebuit să mai predea o materie? Pentru că nu îi mai ajungea norma să stea în învățământ şi era un caz frecvent.

 

În frumoasa bibliotecă a Facultăţii de Drept aveam un loc al nostru, sala noastră, unde veneau şi profesorii noștri, toți veneau. Geamănu venea sus şi căuta cu noi şi era decan. Veneau și profesorul Deak, de drept civil, şi profesorul Oancea, de drept penal, şi stăteau cu noi. Mai schimbam o vorbă cu ei, cu Dan Amedeo Lăzărescu pe care îl aduseseră, după eliberare, la noi, la documentare. Avea un birou cu o masă mare la biblioteca cadrelor didactice pe care tot noi o amenajaserăm şi unde se găseau periodicele. De multe ori ne prindeau serile acolo sau la catedră unde stăteam până mai târziu şi mai discutam câte o chestiune de drept.

 

Alteori, când erau zilele mai lungi, după-amiezile mai ieșeam la o bere cu prietenii noștri. Ne mai întâlneam şi cu studenți de la fără frecvență, dar nu cu oricine. Îmi amintesc acum de Cornel Dinu, Dumitru Nicolae, Viorel Mateianu – foarte silitor student care se îndrăgostise, la un moment dat, şi s-a dus după fată la Cluj, apoi a revenit și a terminat facultatea. Cornel Dinu este un intelectual remarcabil. Molcuț i-a spus „Accattone“ – haimanaua de la Roma care era aruncată în Tibru de pod. În schimb, Cornel  i-a zis „Ducele“, la care Molcuţ: „Duce de ce, mă? Nu tată, eu sunt «Duce de Ghergani»!“ – are acolo o moşie făcută de părinții lui pe care o mai administrează și astăzi cât poate. Și stăteam, spuneam poezii, mai scriam o poezie, Molcuţ mai ales, eu i-o mai corectam… (râde)

 

 

Ş.P.: De ce nu a publicat niciodată Profesorul?

 

 

N.P.: Pur şi simplu nu a vrut, dar l-am publicat eu odată! Am ținut cu Fănuş Neagu un ziar care s-a chemat Țara, al Partidului Democrat Agrar. Așa ne-au prins vremurile după ’89! Nu ştiu ce îi venise lui Fănuş să facem un partid, dar am luat și trei posturi după primele alegeri, cum să nu! (râde) Eu n-am vrut să candidez, deşi Fănuş dorea să fie senator, iar eu îi tot ziceam: „Du-te, mă, de-aici, eşti nebun, cum să te duci în Parlament?!“ era vorba despre primul Parlament care a funcţionat şi drept Constituantă. Ce oameni în acea legislatură! Ei, şi lui Molcuţ i-am publicat în Ţara două-trei poezii, dar sub pseudonimul „Emil Bănăţeanu“, el fiind din Banat. „Dom’le, nu mai discut cu voi şi vă dau şi în judecată dacă publicaţi vreo poezie!“ Ce poezii frumoase scrie! Şi ce seri frumoase am petrecut împreună! Ne duceam la un restaurant. Eh, restaurant… o cârciumă era şi aia – într-un hotel care s-a chemat „Ardealul“, apoi „Transilvania“, mai sus de podul Hasdeu; aveam altul căruia îi spuneam „Ortoboc“, în cartierul lui Molcuţ; mai aveam încă un „centru de întâlnire“ lângă Stadionul Staicovici, un bufet care se chema „Stadion“ şi care avea aşa o dispunere încât peste tot şi până în fund erau măsuţe, măsuţe, măsuţe. Ne duceam acolo, fiecare la o măsuţă, ca sa nu ne vadă toata lumea. Spuneam versuri…

 

Odată, ne retrăsesem la un restaurant din Drumul Taberei, iar Molcuţ spunea versuri patriotice de Coşbuc. De data aceasta eram cu nişte prieteni sportivi: un profesor fusese campion balcanic la aruncarea suliţei, un handbalist, Virgil Hnat, oameni cât muntele! Vorbeau ăia, nu erau atenţi şi a început Molcuţ: „Nu vă e ruşine, trădători de ţară şi de neam?! Taci, dom’le, din gură, n-auzi că spun o poezie?!“ S-a făcut linişte, ne-au adus ăia mâncarea şi a venit unul de la altă masă, un tânăr care se vedea că nu era chiar prost: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi Nina Cassian?“ (râde) Domnule, a vrut să-l injure, dar am zis eu repede: „Dom’le, da! Ai umor, te felicit!“ S-a întors şi a plecat. „– I-ai dat dreptate boului ăluia!/ – Stai, mă. Da’ ce, ţi-a zis ceva de rău? Doar te-a încurcat cu… Nina Cassian!“, era  la modă Nina Cassian.

 

 

Ş.P.: Apropo, ce oameni mai întâlneaţi în Bucureştii acelor timpuri? De cine vă mai aduceţi aminte din acei ani?

 

 

N.P.: Oraşul era mai mic ca număr de locuitori. Ne duceam la teatru şi când vedeam un artist pe stradă, era uşor să-l recunoaştem. De plidă, după ce am fost la Un tramvai numit dorinţă de la Teatrul Bulandra, l-am văzut pe Liviu Ciulei pe stradă şi l-am recunoscut imediat. Apropo de Bulandra, ieşeam în oraş şi cu actori de mai mic calibru, de exemplu Vasile Boghiţă, care fusese boxer, campion la categoria grea pentru un an de zile. În filme a jucat pe la Sergiu Nicolaescu şi îl dublau. Se spunea că  l-ar fi adus madame Bulandra pentru că se părea că se cam îndrăgostise de el: „Ăsta se bate, dar e bun şi de actor!“ Stătea pe lângă facultate şi îl aduceam mereu de Anul Nou și-l puneam să facă pe Moș Crăciun! După care m-am mai împrietenit cu Arșinel. Îl chemam şi pe el şi venea cu plăcere. Este un om care știe să întrețină întâlnirile, să se facă plăcut. Se înţelege, erau nelipsiţi şi nedespărţiţi Ion (Guță) Băieșu și Fănuș, în tandemul acesta întotdeauna. Și, încet-încet, s-a lărgit aria, am trecut la oameni mai profunzi.

 

Vreau să-i amintesc pe Cornel (Neli) Vulpe care, de fel, nu era vâlcean, fiind venit și el din Basarbia, ca părintele Levițchi, şi pe colegul lui de generație la liceu, Dem Rădulescu – Bibanu’, care era mai dificil, oricât părea el de jovial. I-a rămas porecla din liceu. La biologie, profesorul urma să disece un pește şi i-a rugat pe elevi să aducă data viitoare un crap. Dem a spus că se pricepea, pentru că tatăl lui avea o tarabă de vânzare a peștelui, aşa că s-a ofeit el să aducă un crap. S-a priceput atât de bine, încât profesorul i-a zis: „Bă Rădulescule, ăsta e biban!“ – şi Bibanu’ i-a rămas porecla. El era mai scorțos de fel cum era, într-o oarecare măsură, şi Amza Pellea. Era el şi actor de comedie, dar nu se lăsa călcat în picioare ori nesocotit. Dacă venea unul pe stradă și se adresa cu „nea Mărine!“, îl lua de nu se vedea: „Ia uite, dom’le, acolo, pe afişele de la teatru şi de la cinema, ce fac! Păi, mă trag de șireturi cu tine?“ Însă un om absolut minunat era Ștefan Iordache. Fane a fost mai mare decât foarte mulți actori. Ca om, era un suflet absolut…

 

 

Ş.P.: Dar văd că povestiţi numai despre olteni!

 

 

N.P.: Da (râde)! Păi, cum să nu? Uite umor oltenesc la Fane. Întreabă Iordache: „– Băi, la voi cum a fost când a murit Stalin?/ – La noi nu știu cine ce a făcut, doar atât că a ieșit unul afară și a zis că a murit Stalin, mă rog, „Generalissimul“, „Mareşalul“, ce dracu’ mai era… Ce e cu asta, Fane?/ – La noi s-a întâmplat altceva. Aveam un profesor de sport, un nebun, care făcea instrucție cu noi: când auzeam cuvântul «Stalin», trebuia să ne sculăm și să strigăm: «Uraaa! Generalissmul Stalin! Uraaa!» Numai ca odată a venit directorul şcolii cu o figură de mort: «Dragi copii, vreau să vă anunț că astăzi s-a stins din viață generalissimul Stalin…»  Și noi: «– Uraaa!/ – Stați, dom’le, stați jos, măgarilor!… Reiau: trebuie să vă spun că astăzi s-a stins din viață, prin urmare a murit Iosif Vissarionovici Stalin…/ – Uraaa!» Nimeni nu a putut să ne astâmpere până nu a venit profesorul de sport: «Tăceți, mă, dracu’, nu auzirăţi că muri? Nu mai țipați!»“

 

 

Ş.P.: Spuneaţi că Fănuş şi Băieşu erau nelipsiţi de la întâlnirile dumneavoastră…

 

 

N.P.: Nu numai ale noastre, dar aveam întâlniri în fiecare săptămână cu studenţii şi îi aduceam pe Fănuș și pe Băieșu încă din anii ’70! Vai de mine, dar ce putea să spună Fănuș! Era nebun, nebun! El așa a fost, dar asta a plăcut la toată lumea. De, geniu, nu altceva! Scria dumnezeieşte şi a avut zile să termine Jurnalul cu faţa ascunsă, înainte să moară. Îmi amintesc când mergeam la Mogoșoaia, raiul scriitorilor. Odată am fost cu Fănuş şi cu Nicu Velea şi l-am întâlnit acolo pe Tudor Mușatescu. I-a spus Fănuş (joacă): „Maestre, uitaţi unul care e asistent la Facultatea de Drept (şi Muşatescu făcuse tot Dreptul), e plin de gagici acolo!“ Îmi zice Mușatescu, cum era el așa răgușit: „– Tinere, îți spun un lucru: nu te arunca! Există o femeie care ne urmărește toată viața./ – Da?! Care?/ – Următoarea! Nu te grăbi!“ (râde)

 

Ion Băieșu era cu totul altfel, avea un simț remarcabil al observației și al detaliului, al nimicului aproape, al detaliului care se pierdea în nimic. El le făcea din cal, armăsar. Avea acest simț mult mai dezvoltat decât al lui Fănuș, dar şi bea mai mult decât el și prin băutură s-a prăpădit. A plecat cu avionul în Statele Unite ale Americii, la fata lui, și acolo a murit. Trecuse atât timp și nu puteam să-l aducem. L-am rugat pe Iliescu să intervină să i se găsească un sicriu de plumb şi un loc într-un avion. Înainte de a muri, eram prin 1990-’91, i-am spus: „Măi tâmpitule, nu mai bea! Ştii ce va urma de-acum încolo? Vei vedea că nu ai scris încă nimic din absurdul existenţei – nici în Preșul, nici în nu știu câte alte piese ori cărți! Nu pleca în America, tu nu vezi că ești muribund?! Bagă-te în spital mai bine, tratează-te și fii atent, fii cu ochii-n patru: ce va urma nu va mai fi în stare nimeni să scrie ca tine! Ce spectacol vom avea de-acum încolo în această societate care se întrevede, cu «democraţie originală» este de scris!“ Şi aşa a fost…

 

 

Ş.P.: Iubirea.

 

 

N.P.: Am avut parte de ea. Soția mea a fost actriţă a Teatrului Naţional, una dintre cele mai frumoase femei. O chema Mihaela Mitrache. Am iubit-o foarte tare. A murit de cancer, săraca, în 2008. Prin urmare, iubirea este tot ce întemeiază o relație între doi oameni, iar eu vorbesc prin prisma familiei normale, adică femeie şi bărbat. Acum, să nu mi se replice că pot să existe sentimente și în celelalte forme de convieţuire, nu mă interesează. Am scris că a fost o mare eroare boicotarea referendumului pentru redefinirea constituțională a familiei ca instituţie formată prin căsătoria dintre o femeie şi un bărbat, întrucât oamenii au fost minţiţi şi este păcat că nu s-a mers până la capăt, că nu a fost validat acest referendum de iniţiativă populară. Aşa că leg iubirea de împlinirea ei prin familie care este, totuşi, celula socială care ne validează existenţa.

 

 

Ş.P.: Credința.

 

 

N.P.: Eu nu sunt neapărat un practicant, un vizitator fervent al Bisericii. Când vine Popa Frangulea cu icoanele praznicelor, îi place stăm de vorbă şi mă întreabă dacă sunt credincios, pentru că observă că există în casă un perete cu icoane amenajat de soția mea. „– Nu se poate să nu fiu, pentru că așa am fost crescut de când m-am născut și aşa voi rămâne până voi muri./ – Şi atunci de ce nu veniți la Biserică?/ – Ştiţi, mă duc la Biserică, dar mai mult la marile sărbători, e adevărat. La Crăciun, la Înviere, la Sfântul Nicolae…/ – Păi să veniţi mai des, că avem un loc liber. Tocmai a murit un domn judecător, vorbea despre Costică Ionescu, judecător la Înalta Curte!/ – Nu, nu! Nu glumiţi cu asta!“ (râde) Cu toate acestea, mă închin de fiecare dată când mă duc spre facultate. Când mă întorc, mă închin din nou, pentru că am ajuns sănătos după o zi de treabă.

 

 

Ş.P.: Nădejdea.

 

 

N.P.: Nădejdea este în gândul bun întotdeauna. Mă rog lui Dumnezeu: „Dă-ne, Doamne, nădejdea de a putea să ajutăm pe cineva!“ Gândul bun și fapta bună, aceasta este nădejdea.

 

 

Ş.P.: Națiunea.

 

 

N.P.: Națiunea este temeiul existenței pe acest pământ şi pe acest teritoriu. Ea înseamnă groapa străbunicilor mei de la Săliștea, a bunicilor mei și părinților mei de la Râmnicu Vâlcea. Dincolo de aceasta, înseamnă tot ce m-a ținut să nu mă rătăcesc. A fost această idee a națiunii, a legăturii cu ea, de pildă, atunci când mă duc pe unde am copilărit, pe malul Oltului. Şi o iau la pas pe lângă pomii pe care îi cunosc de atât timp şi îmi dau seama de trăinicia acestei naţiuni a noastre…

 

 

Ş.P.: Dreptatea.

 

 

N.P.: Sunt un slujitor al ei. Nu mă pierd în labirintul teoriilor despre dreptate, ci merg la esențializarea ideii și cred că justiția este vehiculul dreptății. Cel puţin ar trebui să fie, dar eu zic că este, pentru că sunt convins de truda judecătorului. Sigur, sunt multe derapaje astăzi în întreg sistemul judiciar, cauzate de tendiţele generalizate de a subordona. Toți procedează la fel, din păcate! Când am pus primul pas de la Curtea Constituțională în Curtea Supremă de Justiție, le-am zis colegilor mei: „Fraților, haideți să nu dezamăgim oamenii!“ Legătura mea cu dreptatea porneşte, evident, de la cinste, iar ca să faci dreptate trebuie să cunoşti şi multă carte. Degeaba ai vrea, pentru că nu poţi. Dacă nu ai un orizont de cultură, aşa cum l-am discutat la început, nu poţi să vezi cerul albastru de deasupra ta, pentru că nu ai ochii pentru asta! Trebuie văzut cu ochii pe care ți-i dă înțelepciunea, educată şi formată la școala dreptății. Apoi, trebuie să înveţi să priveşti…

 

 

Despre autor