Pe scrinul de cristal al principiilor. Interviu cu Profesorul Nicolae Popa (I)

 

Ştefan Paraschiv în dialog cu prof. univ. dr. Nicolae Popa. Ultimul interviu (partea I – Partea generală)

 

 

In memoriam

 

 

Hăituit de mediocritate şi de impostură, convins că temeiurile unei existenţe trebuie descântate meşteşugit de sacerdoţi blagosloviţi de rana înţelegerii, am căutat să-l aflu încă de când am început să mă îndeletnicesc cu dreptul şi, mai ales, cu dreptatea, pe neîntrecutul profesor Nicolae Popa. Veţi fi știind câte ceva despre el, dar, fiţi pe pace, Profesorul e oltean şăgalnic şi iute prinde a se piti într-o taină.

 

L-am aflat pe Profesor în vremea când mi se desprind aracii şi sunt încredinţat că, pentru mine, nu mai poate exista altă cale decât înălţarea. Şi, totuşi, simt că şui aş fi fost fără el, că beteag aş fi fost fără el, mai cu seamă că un secol burduşit cu-ntâmplări şi personagii fel de fel stă să i se-ntregească. Şi el tot e un joc de apă al Oltului, deşi – îl dibuiesc – multă lacrimă îi curge prin fiinţă.

 

Îmi place să cred că, atunci când se prăvale cortina nopţii, un înger îl strigă pe Profesor din miezul unei stele, vestindu-i chemarea fonfăită a marelui Fănuş la vin alb şi tămâie de spirit fin, într-o locantă a Bucurescilor vechi, îmbibaţi cu mucegai de carte, cu parfum de fete-n floare şi de frumoşi nebuni, unde s-o-ndura şi profesorul Molcuţ să cinstească preaiubita adunare cu o poezie – poate chiar cu Glossa domnului Eminescu. Iar eu, de mă va ajuta Bunul Dumnezeu, îi voi scrie, într-o zi cu semn, pe toţi magiştrii din scrinul de cristal al principiilor care „cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet.“

 

 

 

Partea generală

 

 

Ştefan Paraschiv (Ș.P.): Domnule profesor, am citit într-un interviu pe care l-aţi dat mai demult o frază care mi-a plăcut tare mult: „Trebuie să credem în nesfârșirea rezervelor noastre de visare și de reînnoire a glasului poeziei“. Vă îndemn să fiți cât puteţi – cât sunteți de fapt – de poetic și de sincer în convorbirea noastră! Aș vrea să începem ex abrupto: țin minte că v-am întâlnit pentru prima dată la Sala Palatului, după un spectacol foarte amar al lui Tudor Gheorghe: Îndrăgostiți fără noroc. Eraţi împreună cu profesorul Emil Molcuţ. Vă poate părea straniu, dar am resimţit o stare de bine pentru că vă admiram şi vă admir nespus pe amândoi. De atunci ţin să vă întreb: sunteți un romantic nemărturisit?

 

 

Nicolae Popa (N.P.): S-ar putea spune și așa, deși viața m-a dus și pe terenul realității fruste și m-a obligat să fiu și realist, mai ales în activitatea dusă în calitate de judecător, fie la Curtea Constituţională, fie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Curtea Supremă de Justiţie până în 2004). Aşa că, fiinţial sunt un romantic, într-adevăr, dar viața te aduce, te obligă să părăsești câteodată frumosul şi sensibilul în care ai vrea să trăieşti, pentru că altfel ai rămâne în exteriorul vieții concrete și, dacă ai avea ceva de spus, nu te-ar mai lua nimeni în seamă. Trebuie să cobori. Nu să vulgarizezi, ci să cobori la structurile realității pe care dreptul nu se poate să nu le aibă în vedere, pentru că de aceea există dreptul. Oricum, atunci când vorbesc de drept, de aplicarea lui prin justiţie, eu vorbesc de judecător. Altfel, justiția ar fi un fel de cap fără chip sau rămâne anonimistă, ceea ce este complet neadevărat. Justiția este a oamenilor, o descoperire a acestora pentru a nu permite alunecarea spre haos a acelei părţi din liberul arbitru care tinde să fie barometrul unei contradicții a omului cu sine. Libertatea înseamnă și liberul arbitru în măsura în care înseamnă şi asumarea unei responsabilități și a unei răspunderi – deci a unor limite.

 

În acest sens, a trebuit să devin mai practic, să mă desprind. Continui să cred că judecătorul este o ființă minunată căruia îi place și cerul albastru, dar și libertatea, pentru că dreptul este o știință a libertății, chiar dacă noi suntem siliți acum să considerăm drept numai dreptul penal – şi, mai departe, justiţia penală – și neapărat să vedem numai constrângerile! Numai pe ele! Suntem departe de a considera că 18% din justiție, care înseamnă justiția penală, reprezintă integralitatea justiţiei. Justiţia este o îndeletnicire căreia judecătorul trebuie să-i supună toată viața activă și să-i vadă partea frumoasă, nu să caute să aplice numai pedepse. Autorii rapoartelor Mecanismului de Cooperare şi Verificare confundă pedepsele şi sancțiunile, amestecă principiile fundamentale ale dreptului. În penal există pedeapsa. A sancţiona vine de la sanciō, -īre – înseamnă a recunoaşte, de unde şi formula „Domnitorul/ regele/ suveranul a sancţionat legea“. Mai târziu, a căpătat şi sensul de pedeapsă.

 

Le spuneam mereu celor de acolo, cât am stat în fruntea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să ridice puțin privirea din dosare. Titulescu spunea: „Luați ochelarii de cal de pe fața judecătorului! Lăsați-l să privească lumea și el va fi în stare să aplice dreptul, să facă dreptate!“ – şi aceasta mai ales astăzi, când judecătorul este atât de necesar a deveni un expert în problemele cele mai complicate ale vieții sociale. De fapt, de aici pornesc teoriile juridice mai noi, în care judecătorul este cel care trebuie să judece chestiuni de mare finețe juridică, în sensul de interpretare, pentru că, nu-i aşa, el este interpretul cel mai autorizat al legii! Din contră, Codul civil nou aproape că revine la ideea aceea veche a lui Montesquieu, că judecătorul nu este decât „gura care pronunță cuvintele legii“. Așa ar rezulta din citirea primelor articole din Codul civil.

 

Numai că vine mai târziu, la câțiva ani, Codul de procedură civilă și îl așază pe judecător pe locul meritat, cautând să-i salveze importanţa deosebită. Acest lucru a fost meritul regretatului profesor Viorel Ciobanu care a lucrat la acest Cod și care a venit la mine, la Înalta Curte: „– Cum credeți că judecătorul ar putea să revină la locul lui firesc?/ – Să privim realitatea, îi ziceam lui Viorel. Să nu mai stăm cu spatele la realitate!“ A venit legiuitorul civil din Quebec – mai nou, modelul civiliştilor noştri – și ne-a spus că nu are nimeni voie să iasă din litera legii, că legea civilă nu mai e retroactivă atunci când este interpretativă. Foarte bine, nu este retroactivă, dar nici măcar judecătorul nu mai are voie să interpreteze litera legii. Cum să nu aibă voie judecătorul? Ăsta e rostul lui! El asta face! Lăsăm toți neaveniții să interpreteze și să ne învețe pe noi, eventual, cum să aplicăm legea. Nu se poate! Că aceştia vin din dreapta sau din stânga este același lucru. Pe mine nu mă interesează.

 

Spuneam că sunt fiinţial un romantic. De ce? Deşi colegul meu Molcuț este cel mai dotat în materie de poezie – pentru că și scrie poezie –, şi eu am mai recitat poezie şi am mai reținut niște versuri frumoase. Mi-a plăcut şi-mi place foarte, foarte tare poezia – de aceea, cum aminteai, particip de multă vreme la toate concertele lui Tudor Gheorghe. Am şi venit, din lumea satului, mai liber decât alţii. Noi, cei de-atunci, veneam dintr-un mediu autentic, dintr-un spațiu de libertate naturală, ca să ne ciocnim aici de marele oraș, în care eu intrasem pentru prima dată atunci când am terminat liceul și am venit să dau admitere la facultate. Nu ne-am vindecat niciodată de dorul care ne-a ținut întotdeauna aproape de frumusețea pădurii, de frumusețea muntelui, de înălțimea brazilor care se duc tot mai sus, probabil pentru a vedea ei primii cum se întorc oile de la munte. M-a însoţit mereu sentimentul copilăriei pe malul Oltului. Şi acum revin cu atât drag la Vâlcea, aşa cum am făcut toată viața, în cei 80 de ani.

 

De fiecare dată când mi-a fost greu, m-am întors acolo şi am luat-o mergând pe firul apei. Tata – Dumnezeu să-l odihnească – făcea la fel şi aşa s-a întâlnit şi s-a împrietenit, când era tânăr, cu unul dintre scriitorii englezi buni din vremea aceea, Donald Hall. Acest Hall venise să facă documentare despre satul românesc. Învăţase româneşte şi a plecat pe jos împreună cu tata pe Valea Oltului, până la Sibiu. Din păcate, a venit războiul și s-au rupt legăturile. Atunci a scris o carte, Romanian Furrow („Brazda românească“), pe care a publicat-o în 1934, la Londra, dar care nu a fost tradusă. Îi scria lui tata: „Știi cum e la voi în România: mai lasă să treacă vremea, că ‹‹merge şi așa››.“ Aşa că luam exemplul lor și, când eram tânăr, porneam pe acelaşi drum.

 

 

Ş.P.: Ideea asta a unei călătorii inițiatice care se tot ia de la început pentru cine ştie ce rosturi tăinuite mi-aduce aminte că sunteţi „ursit să vă fie zilele moară domnească“!

 

 

N.P.: Da, așa mi-a zis odată marele meu prieten Fănuş Neagu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot mai greu mi-e fără el… Fraza citată este o metaforă minunată. El a fost un maestru neîntrecut al metaforei. M-a întrebat odată: „– Cine dracu’ te-a adus la Bucureşti să fii ce ai ajuns?/ – Am avut un curs al vieții pe care am mers, care m-a adus!“ Şi i-am povestit copilăria mea, cum am crescut și cum m-am ambiționat, pentru că începusem să public, să devin și eu ziarist.

 

Am venit la Bucureşti să dau examen la Facultatea de Ziaristică, pe care, nu ştiam, tocmai o desființase Partidul Comunist. Era şi ea în clădirea Facultății de Drept. Sus era Filosofia unde m-am dus să întreb ce se întâmpla. Eram pentru prima dată la București şi eram încălțat cu pantofii lui tata, care erau mai mari și mă băteau îngrozitor! La Filosofie mi s-a spus că Ziaristica nu mai exista, dar că aceleași examene se dădeau jos, la Drept. Am stat, m-am gândit și am mers jos să mă înscriu. Aşa a fost să fie să intru în lumea dreptului. I-am povestit asta lui Fănuș și de aici i-a venit chestia asta cu moara domnească. (râde)

 

 

Ș.P.: Dar haideți să-i facem o culpă că nu a scris şi despre dumneavoastră în Cărțile cu prieteni!

 

 

N.P.: Nu, nu, că nici nu i-am dat voie! „Fănuş, i-am zis, am fost la fiecare lansare, ţi-am citit cărţile, dar nu scrie şi despre mine, pentru că acolo sunt numai portrete de actori, de poeți sau de scriitori în general“. Pe toate cărțile am dedicații minunate – ultima, chiar înainte de moarte, când i s-a reeditat primul volum din Asfințit de Europă, răsărit de Asie și-mi spune: „Lui Nicu, inima lui Fănuș Neagu“, inima care era aproape să înceteze să mai bată…

 

 

Ș.P.: Cu asta ar fi nimerit să trecem la următoarea întrebare care este, de fapt, și ideea pentru care am scos noi aceste reviste. Este și trebuie să fie omul de drept un om de cultură?

 

 

N.P.: El a fost, este și cred că va rămâne – adevăratul jurist. În ceea ce mă priveşte, am avut de mic o șansă. Cel care m-a botezat și i-a cununat pe părinți a fost un mare om de cultură, un preot de la Govora Sat. Acolo este, de altfel, biserica unde la 1640 s-a creat prima pravilă românească. Acest preot a stat peste 60 de ani acolo. Un om absolut minunat, remarcabil. Era preot, arheolog – făcuse și Facultatea de Istorie, secţia Arheologie –, a scris despre istoria Vâlcei și tot ce a însemnat de la romani încoace.

 

Părintele Gheorghe Petre-Govora și-a alăturat numele locului unde a slujit şi a rămas, cum era şi firesc, în memoria vâlcenilor pentru ce a scris în materie de arheologie. Apoi, în timpul războiului am avut o întâlnire, remarcabilă pentru mine, copil fiind, cu părintele Leviţchi, cel căruia îi spuneam „Leul“, tatăl viitorului profesor de limba engleză, Leon, care avea să se căsătorească în casă la noi! Familia Leviţchi a venit atunci când Stalin le-a dat două zile la dispoziție să-și ia câte ceva şi să plece, să fugă din Basarabia. Aşa că a venit părintele cu tot calabalâcul într-un docar – un fel de căruță, dar cu arcuri – tras de acolo până la noi în sat de o iapă, Milca.

 

I-a primit mama, pentru că tata nu era, fiind timp de război. Au rămas la noi luni bune, după care i-am reîntâlnit la Râmnicu Vâlcea, unde se mutaseră. Preotul m-a călăuzit în primii ani. A luat-o pe mama și i-a spus: „Gheorghiţa, asta să faci, nu-l mai pune la aia, lasă-l să facă ailaltă!“ După el, importantă pentru mine în primii ani a fost bunica mea de la Săliște, care a fost vizitată în 1946 de marele cărturar Petru Comarnescu. Acesta din urmă a scris pe prima pagină a ziarului Timpul un articol elogios, „Lița Paraschiva Popa“, despre o țărancă mai răsărită din comuna Săliște, județul Sibiu.

 

După ce am intrat la facultate am avut, la îndemnul mamei, mai multe întâlniri cu Petru Comarnescu, dintre care prima a fost memorabilă. Atunci m-a întrebat dacă la Săliște mai exista casa veche, părintească, a bunicii mele; dacă mai exista o cutie cu argintăria revoluționarului Magheru care se retrăsese acolo cu fiica lui, bolnavă de plămâni, și unde fusese găzduit de străbunicul meu; dacă mai aveam corespondența tatălui meu cu Donald Hall. I-am spus că o aveam, cum de altfel o am şi acum, şi pe care vreau odată o să o valorific.

 

M-a întrebat apoi ce făceam, ce studiam. „Dreptul roman, alte ramuri de drept…/ – Bine, dar, dincolo de astea, nu împingi puțin arcul preocupărilor spre studiile filosofice?“ I-am spus că mă interesau Kant, Hegel – idealiştii. El mi-a făcut un fel de proiect cultural: ce trebuia să citesc, ce trebuia să fac, la ce trebuia să mă așez mai temeinic în cultură. Mă duceam sus, la bibliotecă – biblioteca Facultății de Drept din București a fost și rămâne una dintre cele mai dotate din partea aceasta de Europă. Căutam şi cărţi de la Fondul „S“, un fond special, care nu se scoteau decât cu aprobare şi pe care ţi le dădeau să le citești numai acolo. Nu erau la raft. Vorbeam despre juristul-om de cultură: nu se poate altfel! Juriștii mari au fost și oameni de cultură. Haideți să ne gândim la Xenopol, spre exemplu, filosoful nostru numărul unu al istoriei, la Titu Maiorescu. Ei au fost și practicanți, avocați mari de tot. Conta a fost și filosof, dar a fost și procuror.

 

 

Ş.P.: Mergând mai departe, domnule profesor, aş dori să fim tranşanţi în această chestiune pentru a pricepe, dacă pot, şi cei mai pozitivişti dintre noi: dreptul – concepţia despre dreptate, fenomenul juridic în sens larg – este un element de identitate culturală a unei națiuni?

 

 

N.P.: Sigur că da! Dreptul este o componentă a culturii unei naţiuni. Dacă sufletul unei naţiuni se înfăţişează doar prin limba ei, cum spunea Iorga, atunci dreptul este chiar spiritul lui – vin astfel la imaginea Şcolii istorice a Dreptului, întemeiate de Savigny. Într-adevăr, dreptul este expresia spiritului, al acelui volksgeist, deci pe deplin element identitar. Să ne uităm în istorie cum a apărut. A apărut ca un drept popular dreptul nostru obișnuielnic, Legea Țării a fost impusă pe cale de cutumă, de obicei. Și ce însemna asta? Că acolo erau gândurile, năzuințele, valorile care conturau concepţia despre dreptate!

 

Judecătorul este obligat să facă dreptatea, iar relația dintre dreptul pozitiv și dreptate există şi trebuie să rămână mereu în atenția noastră. De aici și buna întrebare de mai devreme despre cultura juristului. Eu am mers mai departe și am vorbit şi despre cultura judecătorului, pentru că îmi este atât de la îndemână și îmi este atât de drag personajul acesta. Noi nu făceam în facultate dreptul comercial, nu știam ce e aia insolvență, nu știam ce e acela un faliment, dar citeam şi aflam din Balzac! Și de acolo am aflat şi despre judecătorul sindic. Dar ce o fi ăla? Și îl întrebam pe profesor. „Lasă, că nu vă interesează pe voi“. Apoi vedeam filmele franțuzești cu Jean Gabin care era imaginea aceea a lui bon juge, a judecătorului bun, a judecătorului drept – asta era totul pentru noi și îmi spuneam că asemenea judecător voiam să ajung.

 

După care am luat exemple de oameni de cultură care s-au aplecat și asupra dreptului. M-am contrazis odată cu profesorul Molcuț și am zis că am uşoara senzaţie că savantul neîntrecut al istoriei, Iorga, nu a fost atât de preocupat să studieze și dreptul. La Xenopol, da! Xenopol a și practicat dreptul şi spune la un moment dat: „Ce sunt frământările popoarelor dacă nu ideea de a așeza dreptul la baza relațiilor dintre ele”?

 

 

Ş.P.: Ce viziune extraordinară!

 

 

N.P.: Da! Nu mai vorbesc de Dimitrie Gusti, care a fost fondatorul Școlii sociologice românești, dar care a pus și bazele sociologiei juridice românești, pentru că el făcuse și dreptul în Germania, nu numai filosofia. Deci avea o bază solidă și, atunci când a iniţiat echipele de monografie sociologică, din care făceau parte un Stahl, un Herseni, punea şi juriști mari să se deplaseze și să facă o reconstituire a dreptului popular.

 

Traian Herseni are chiar un tratat de sociologie în care atât accent pune pe cunoașterea şi cercetarea raporturilor juridice, care sunt relaţii sociale, încât afirmă că încărcătura cea mai mare de social o au raporturile juridice. Relația juridică este atât de încarcată de social încât dreptul devine, până la urmă, în viziunea școlii sociologice de la București, un fapt social. Când o să vorbim despre pozitivism, o să vedem care au fost limitele lui. Mi-a plăcut foarte mult Hans Kelsen, dar nu putem să nu trecem peste aceste neîmpliniri, să nu le spunem chiar limite, ale concepției lui.

 

 

Ş.P.: Domnule profesor, influențat și de istoria dreptului românesc, aș numi lucrările dumneavoastră ca făcând parte dintr-un șir de cărți de învățătură a dreptului. Citindu-vă din anul I, am pus studiul celorlalte ramuri de drept pe această bază care vi se datorează. Acum, în anul al IV-lea, se constată, îmi pare rău să o spun, că, bunăoară, noțiuni ca raport juridic ori instrumentele de interpretare sunt străine viitorului absolvent de rând care nu face decât să întrebe care e temeiul legal şi unde se găseşte oarece în cod. Cum vedeți învățământul juridic astăzi?

 

 

N.P.: E adevărat că teoria dreptului stă la baza introducerii studenților în lumea conceptelor dreptului, dar ea este mai mult, nu poate să rămână doar o introducere, pentru că face legătura între drept și filosofie. În 1990 am fost reconfirmat prin votul studenților de atunci și al cadrelor didactice, în funcţia de prodecan, împreună cu profesorul Corneliu Bîrsan, fostul meu student și bunul meu prieten, care fusese ales decan, şi cu profesorul Viorel Ciobanu – mari profesori ai facultății – am construit noua curriculă a învățământului juridic după care s-au luat și celelalte trei facultăți (Iaşi, Cluj-Napoca şi Sibiu).

 

Dincolo de latura pozitivistă, adică dincolo de practicabilitatea dreptului prin norme edicate, am pus la bază, în urma unor cercetări ale modului de organizare și funcționare a învățământului din marile centre europene și nu numai, lărgirea cadrului de cunoaştere şi înțelegere prin explicarea dreptului, prin temeiurile care ne țin în viață, pentru că, dacă rămânem numai la practicabilitatea dreptului, nu vom face mare lucru – vom fi superficiali şi, oricum, depășiți imediat.

 

După cum se vede, după 30 de ani, iată că lucrurile s-au mai schimbat, accentul a fost pus doar pe dreptul pozitiv, uneori doar pe o anumită categorie de norme, astfel încât unii sunt în stare să considere că dreptul comun, ius commune, pentru tot dreptul, e dreptul civil. Le-am spus atunci să fie atenţi că s-ar putea să nu mai vorbească despre drept civil, ci despre drept privat, şi i-am întrebat: „Vă convine acest lucru?“ Apoi, în aceeaşi linie, ei spun că au desfiinţat dreptul comercial!

 

Mai mult, prin legea de punere în aplicare a Codului civil, se interzice folosirea sintagmei „raporturi comerciale“! Acum sunt doar „raporturi între profesioniști“… Mai mult, instituţional, am redenumit Secţia Comercială a Înaltei Curţi… Secţia a II-a Civilă. Însă, atunci când merg în străinătate promotorii actualului Cod civil şi se întâlnesc cu specialiști în dreptul comercial, cum se înţeleg? Cauzele mari, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, poate spune cineva că sunt cauze penale? Poate acum, de când s-a dus un „specialist“ de-al nostru în fruntea aşa-zisului Parchet European, să se mai schimbe proporţia…

 

Numai că soluționarea litigiilor privind fondurile europene se va face tot de către instanțele naționale. La nivelul Curţii de Justiție a Uniunii Europene marile probleme sunt de drept comercial. Gândiți-vă că se judecă litigii între coloșii din producţie şi desfacere! Sunt miliarde în joc! Dreptul comercial este, în ultimă instanță, dreptul civil în acțiune. Dacă dreptul civil se ocupă de bogăția acumulată deja și păstrarea ei, dreptul comercial se ocupă de bogăția în formare și de modalitățile legale ale formării acestei bogății.

 

Revenind la întrebare, da, justiția şi o parte a învăţământului juridic au mers spre un pozitivism mai accentuat, despre care aș dori să amintesc că însuși Hans Kelsen, după ce s-a mutat în Statele Unite, din cauza măsurilor antievreieşti din epocă, l-a corectat. Teoria pură a dreptului și concepția lui nu au mai fost, începând de-atunci, cele din perioada vieneză. Totuși, concepția lui Kelsen a dominat tot secolul trecut! Și filosofia dreptului, și teoria dreptului.

 

Oricâte răzmerițe au fost împotriva ei, a dominat până la urmă, în primul rând cu acea idee a grundnorm, a normei fundamentale, care, cumva, s-a şi întors împotriva lui. El spune că natura normelor provine din norma fundamentală, dar natura normei fundamentale care e? Undeva, în metafizică! Pe el nu îl interesau deloc aspectele de metafizică, ci doar statul, care edictează norme.

 

 

Ş.P.: Din acest punct de vedere, domnule profesor, în contextul pe care l-aţi conturat, prin ceea ce învață și poate mai ales prin evaluările la care este supus, nu pot decât să-mi întăresc convingerea că studentul la drept este depersonalizat într-un fel, i se taie resursele de creativitate, de sinteză și de analiză, de exprimare proprie, de originalitate.

 

 

N.P.: Poate să fie admisă și asemenea concluzie – și îmi pare rău. Suntem apăsați de grija de astăzi și nu de grija de mâine. De nevoia de astăzi, nu de perspectiva pe care o deschid teoria și filosofia dreptului, pătrunderea esenţelor. Originalitate? Sinteză şi analiză? De pildă, Mircea Manolescu, un mare, mare avocat, era prieten cu un profesor de matematică, academicianul Teodorescu, şi se ducea și se bătea cu specialiștii în matematică pe probleme de înțelegere a realității prin prisma conceptelor matematice și a celor juridice.

 

El, pornind de la textul Neguţătorului din Veneţia al lui Shakespeare, a reconstituit procesul lui Shylock şi l-a dat ca exemplu, pentru că logica ne spune tot, iar dreptul o are ca unul dintre instrumentele lui principale. Cum a argumentat soluţia acelui proces? Pe cale logică! Nu numai pe calea unei norme, fiindcă norma îi dădea dreptate lui Shylock: „Dom’le, ți-am dat bani, trebuie să-mi dai o bucată de carne din locul indicat“. Trebuie să întărim mai mult această bază care se poate îmbogăţi cu propria originalitate, cu propriile raţionamente.

 

 

Ş.P.: Aţi adus deja vorba despre Petru Comarnescu, așa că tare-aş vrea să vorbim despre magistratura spirituală, despre cât de importante sunt un model și ierarhia valorilor în formarea unei personalități.

 

 

N.P.: Este esențială! Dacă nu ai la ce te raporta și ai cumva convingerea, sau ai senzația, cel mult, că poți să te autoconstruiești, acestea îţi pot fi fatale. Pur şi simplu nu se poate fără! Alege-ți un model! Poți să-ți alegi un model reușit sau nu, dar să-ți alegi unul.

 

 

Ş.P.: Pe care, eventual, să-l depășești!

 

 

N.P.: Să-ți propui măcar, dacă poți, să-l depășești. Nu se poate altfel! Are o carte minunată Dimitrie Gusti, despre personalități. El a fost prieten, de pildă, cu Pîrvan, cu marii noștri constructori de idei, cu logicieni mari şi discută acolo imposibilitatea de a exista fără raportare la valori. Sigur că se poate trăi și altfel, dar e păcat și e în detrimentul personalităţii. Trebuie plecat de la familie care contează foarte puțin astăzi, deși ar trebui să fie de o importanţă primordială. Părinții sunt ocupați, dau vina unii pe alții, iar copiii nu sunt educați în familie şi, până la urmă, tot școala e de vină.

 

 

Ş.P.: Ce valori aţi receptat din familie și, mai departe, din pregătirea profesională?

 

 

N.P.: Mamele noastre – a mea și a lui Molcuț – erau niște sfinte! Ne-am cunoscut mamele și recunoaște și profesorul Molcuț că erau așa. Cred că marele bine pe care mi l-a făcut mama a fost că mergeam de mic, de la 3-4 ani la slujbe, la Biserică. Părintele Levițchi mi-a spus să nu rămân niciodată doar la stadiul simplei participări la o slujbă. Slujbele, odată trecute, se repetă, iar ceea ce trebuie să-ți rămână în suflet de la ele este esențialul, trăirea.

 

Mi s-a deschis apoi, prin discuțiile cu nașul meu, Petre-Govora, apetitul pentru cultură. Au urmat, după aceea, întâlnirea cu Petru Comarnescu, cu marii profesori de la noi. Noi am avut o șansă uriașă. În 1954, Ion Gheorghe Maurer, jurist, de altfel, avocat foarte bun, care, fiind prieten cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-a convins pe acesta de neapărata trebuinţă a înfiinţării unui institut de cercetări juridice. Așa am putut noi să avem contact cu marii profesori de dinainte de război care de ani buni nu mai puteau preda la facultate! În locul lor erau consilieri sovietici care participau la cursuri! Erau niște politruci pe care i-am mai întâlnit pentru un an de zile, cel mult, după ce am intrat la facultate. Institutul de Cercetări Juridice a fost, apoi, dat pe mâna academicianului Traian Ionașcu. Acolo i-a adus pe unii profesori, chiar din închisori sau din alte forme de reținere. Pe Dongoroz l-a adus din asemenea formă de reținere; la fel pe Vîntu, mare profesor, primar al Capitalei pe vremea legionarilor, pe profesorii Ghelmegeanu, Fotino… Aşadar, după ce fuseseră dați afară, au fost aduşi la Institut şi „conservaţi“, după care au venit imediat la catedră, prin 1956!

 

Pe lângă ei, îmi amintesc de profesorul nostru de succesiuni, marele, imensul profesor Mihail (Dodel) Eliescu, despre care i-am spus şi colegului meu de grupă, Emil Constantinescu: „Măi Emile, parcă îl am pe Platon în față, văd ideile! Atât de clar e totul în mintea dânsului!“ Atât de frumos preda! Venea la cursuri după el un alt mare profesor, academicianul Tudor Popescu care avea alt stil, era mai vulcanic. Ziceam: „Nu mai pot să îl urmăresc pe nea Tudorică după ce pleacă Eliescu de la curs, de la succesiuni.“

 

Noi am avut șansa să nu cădem în mlaștina diletantismului și în cea a mediocrității. Toate valorile pe care ni le-au transmis profesorii noştri le respingeau.

 

 

Ş.P.: Ați fost între 1993 şi 1996 cel care, în calitate de consilier, a construit juridic administrația prezidențială. Subiectul pe care îl propun acum este sensibil, pentru că reprezintă o justificare de a politrucilor mercenari care se alătură alternativ unor tabere politice. Intelectualul autentic trebuie să fie angajat în viața cetății?

 

 

N.P.: Să plec de la altă premisă. Intelectualii români au fost, în general, de stânga. Ei au fost angajați în viața cetății. Nu vreau să pomenesc de greșelile făcute de Cioran, de pildă, care s-a orientat spre Mișcarea Legionară și care a fost, social şi economic vorbind, de stânga. A apărut inițial ca o mișcare religioasă, după care ei s-au plasat la stânga, în sensul că s-au opus bogăției. Stânga era apropiată de cei amărâți și dreapta, de cei bogați. De unde şi sloganul „omul și pogonul“. Astea erau cerințe pe care le acceptau și intelectualii.

 

S-a spus şi în Academia Română – de către Vianu, cred – că dacă o instituție trece cu vederea, nu este receptivă la faptul că există oameni care trăiesc în bordeie, că există oameni care mor de foame, că există oameni care sunt bântuiți de cele mai rele boli din lumea aceasta, atunci intelectualii nu pot face parte din acea instituție, mai ales dacă nu vor să schimbe ceva. Prin urmare, era vorba despre instituția Academiei, despre oamenii de cultură. A se vedea modelul Dimitrie Gusti, că tot vorbeam despre el. Ce făceau unitățile de cercetare monografică? Erau acolo, la firul ierbii!

 

Angajarea mea publică, atunci când mi s-a făcut propunerea, a fost prima mea ieșire din învâțământ, unde aveam 30 de ani de activitate. Nu avusesem alte funcții politice. Am avansat în ierarhia universitară treaptă cu treaptă, dând concursuri şi examene, şi am activat numai acolo. Nu știu cum s-a întâmplat de mi s-a propus tocmai mie, eu nu-l cunoscusem înainte pe președintele de-atunci, pe Ion Iliescu. Probabil i-a vorbit cineva – nici nu m-a interesat. M-a chemat la o discuție prin ’92 – abia începuse primul lui mandat constitutional – și am dat un răspuns abia spre sfârșitul lui ’93, că nu mă dumiream dacă trebuia să fac așa ceva.

 

În sfărșit, am avut o ultimă întâlnire când am acceptat şi pentru că nu mai exista de mult timp acolo un consilier prezidențial pe probleme juridice și legislative. Din această calitate, am susţinut în Parlament prima lege a organizării şi funcţionării Preşedinţiei (nr. 47/1994) în care am repetat ceea ce scrie în Constituţie în capitolul dedicat atribuţiilor Preşedintelui. A urmat un regulament în baza legii în care era scris că niciun membru al Administraţiei Prezidenţiale n-are voie să facă parte din partide politice. Numai că, după ce am plecat de acolo, au „rupt“ multe idei din acea construcţie juridic-instituţională: „Ce? Cum să nu facem parte, domnule“?

 

Cât am fost consilier prezidenţial, m-am opus oricăror iniţiative partizane, cum a fost aceea ca Preşedintele să participe la Congresul P.D.S.R., partidul aflat la guvernare, în ciuda unor colegi consilieri care tocmai asta îl sfătuiau să facă. I-am zis: „Nu mergeţi! Încălcaţi Constitutia! Dacă mergeţi acum, trebuie să vă duceţi şi la congresele celorlalţi. Trimiteţi eventual un consilier să transmită din partea dumneavoastră un salut, un mesaj.“ – aşa a procedat, iar mesajul pe care l-am citit înainte, a fost dur.

 

Le-a spus că o luaseră pe „căi greşite“, că făceau un „capitalism de cumetrie“… Mai târziu, sigur că, inclusiv Curtea Constituţională de-atunci, a pus umărul ca Traian Băsescu să fie cât mai implicat în politică. Aşa că, rămân la convingerea mea: nu există „şeful statului“ în Constituţie. Se vorbeşte periodic despre revizuirea Constiţutiei şi întreb: n-ar fi bine sa ne gândim la un regim parlamentar?

 

 

Ş.P.: Pur parlamentar! Conform Constituţiei, trăim, totuşi, într-o republică parlamentară!

 

 

N.P.: Păi trăim, dar nu mai suntem în ea, pentru că nu se mai respectă! În 1991 s-a vrut, aş spune, un „parlamentarism raţionalizat“. Dar să-l respectăm! Să nu se mai amestece o putere în atribuţiile celeilalte – şi mai ales Preşedintele! Trăieşte Germania foarte bine c-un preşedinte parlamentar! Dar câţi alţii! La noi se invocă mereu modelul francez, dar nu este exact. În Franţa regimul poate fi calificat drept semiprezidenţial, în sensul că preşedintele conduce puterea executivă. La noi, nu! Puterea executivă este bicefală!

 

 

Ş.P.: Aţi fost la momentul respectiv în miezul „problemei“: alegerea formei de guvernământ. Se propunea atunci, nu fără temei, restaurarea monarhiei ceea ce, la nivel principial, abstract, împărtăşesc şi eu.

 

 

N.P.: Iat-o idee!

 

 

Ş.P.: Atunci era o soluţie?

 

 

N.P.: Era, dar… nu exista o forţă politică şi socială care s-o susţină. Am acasă scrisoarea conducătorului unuia dintre partidele monarhiste – un mare om de carte, Cernovodeanu cred – către Regele Mihai, la Versoix. A venit şi a stat de vorbă cu Iliescu în mai multe rânduri. Ei bine, a recunoscut în acea scrisoare că nu exista susţinere populară, că se adunau în Piaţa Revoluţiei 20-30 de persoane.

 

Sigur, în constituția italiană şi în cea austriacă, spre deosebire de a noastră, este scris că niciodată nu au voie să intre pe teritoriile lor foștii suverani. Pentru revenirea la monarhie ar trebui să se revizuiască Constituția. Ca idee ar fi bună, numai să se găsească spirjinul necesar. În orice caz, ar aduce mai mult echilibru, sunt convins, așa cum ar aduce mai mult echilibru un președinte ales de Parlament dacă ar fi un intelectual care să aibă suflet şi minte – o minte plină de idei, de filosofie, de drept…

 

 

Ş.P.: Din punctul meu de vedere, nu mai putem evita să vorbim în mediul public şi, mai ales, în cel intelectual, despre conflictul ireductibil dintre naționalism și internaționalism – adică forma sub care se prezintă astăzi comunismul. În orice caz, trăim ofensiva teribilă a ştergerii oricăror diferenţe, a distrugerii oricărei forme de spiritualitate. Cum vedeţi acest conflict?

 

 

N.P.: Depinde care este înțelesul ce trebuie să îl dăm acestor noţiuni. Naționalismul nu trebuie amestecat cu iredentismul sau cu şovinismul – adică forme urâte de manifestare care permit confuzii voite… Naţionalismul reprezintă iubirea de naţiune. Cum văd acest conflict? O să vă redau înţelesul hotărârii celui de-al Doilea Senat al Tribunalului Federal Constituţional German, pe marginea interpelărilor făcute de parlamentarii din Bundestag și din Bundesrat, atunci când s-a ratificat Tratatul de la Lisabona.

 

În acea hotărâre se vorbeşte despre identitatea constituțională a statului german, despre identitatea constituţională a sistemului de educaţie, învăţământ şi formare a tineretului, despre faptul că stăpânii tratatelor, în construcția europeană, ca în orice organizaţie internaţională, rămân statele naționale. Atunci când ei se referă la identitatea constituțională, vorbesc, de fapt, despre identitatea naţională – la aceasta ne îndeamnă cei opt judecători care formează al Doilea Senat.

 

Dacă am înţelege mai bine, am pondera excesele internaţionaliste ale unora. Noi trăim, am mai spus-o, într-un fel de „europenism magic“, „utopic“, când acolo sunt atâtea contradicții la ora actuală care ne privesc și pe noi. Ar trebui să adoptăm o atitudine realistă. Nu cred că se gândește cineva la o plecare din Uniune, pentru că ne-a adus şi ne aduce şi bine, dar să conştientizăm că suntem o naţiune mare şi că putem contribui prin puterile noastre la construcţia europeană.

 

Din păcate, noi nu mergem în structurile europene decât pentru a fi de acord cu mai marii zilei, pentru a ridica mâna când ni se cere… Țin minte că eram în Consiliul Superior al Magistraturii când preşedintele de-atunci a zis la un moment dat: „– Dom’le, noi am mers acolo, am făcut o poză de grup cu şefii statelor, acolo oricum nu se adoptă nicio măsură…/ – Domnule Președinte, ați fost acolo, s-a adoptat o rezoluție, pe care aţi votat-o. Tratatul Lisabona zice că toate actele opozabile celui de-al treilea sunt acte luate să fie controlate, cenzurate de Curtea de Justiţie de la Luxemburg. Mă rog, dacă ați spus că doar ați ridicat mâna…“. În situatia asta suntem puşi în realitate.

 

 

Ş.P.: Din păcate, aveţi dreptate şi poate că este mai bine că nu ne găsim acum în momentul în care să judecăm calitatea execrabilă a diriguitorilor postdecembrişti, fie ei politici sau de altă natură, ceea ce nu scuză nicio clipă poporul român pentru pasivitatea lui. Totuşi, în continuarea celor discutate, credeți că statul național, ca formă juridică, poate fi depășit, poate fi aneantizat?

 

 

N.P.: La ora actuală, nu cred… Ştii ceva? Lucruri groaznice se pot întâmpla în continuare, dar, până la urmă, statul național este greu să fie depășit… Suveranitatea o tot împărţim noi, dăm sus, dăm jos, dar ea e o pavăză ce ne ține. Şi pe urmă, să ne topim în ce? Şi de ce? Ce soluţii oferă cei care promovează aşa ceva? Președintele actual al Franţei, de pildă, propune pentru viitorul Uniunii un fel de întrunire a câtorva patriarhi ai Europei care să dicteze, să gândească pentru ceilalți…

 

 

Ş.P.: Dacă nici acest deziderat nu este pur comunist…

 

 

N.P.: Păi nu? (râde) Cui îi va conveni aşa ceva? În primul rând nu celor ai căror conducători propagă asemenea idei… Lecția pe care au dat-o judecătorii constituţionali germani este, pentru mine, un exemplu. Ei au venit și au spus că Uniunea Europeană este staatenverbund („alăturare de state“) şi că, în cultura juridică de drept internaționl public, mai există un concept, staatsverband, care trimite la federaţie de state. Suntem în această organizaţie internaţională, dar pentru a fi o alianță trainică trebuie să ne și respectăm reciproc.

 

 

Ş.P.: Domnule profesor, această parte a discuţiei noastre nu poate culmina decât tot cu o chestiune juridică: România Mare – idealul aducerii a celei mai însemnate părţi a naţiunii în cadrul aceluiaşi stat. Mai poate fi acest ideal atins?

 

 

N.P.: Fac parte – probabil că și asta ne-a apăsat existenţa – din generația în care mulţi dintre noi nu și-au cunoscut bunicii, pentru că muriseră de tineri în „Marea Încleştare“ – Primul Război Mondial pentru idealul național – România Mare. După care, a venit Al Doilea Război Mondial în care au plecat taţii noștri să lupte pentru acelaşi ideal, iar noi am rămas cu mamele noastre, așteptând înfrigurați să se întoarcă.

 

 

Fără dar și poate, acest ideal trebuie să ne urmărească permanent şi să căutăm să-l înfăptuim dacă relațiile internaționale vor ajuta. Nu prin lozinci! „Eu voi face şi voi drege, eu voi aduce Basarabia înapoi!“ – numai să poți! Să poţi și să vrei cu adevărat! Eu nu mai cred în lozinci… Acolo este o chestiune de cultură, de identitate care a fost grav maltratată. Procesul de deznaţionalizare a fost cumplit, altfel nu poți să-ți imaginezi de ce oamenii de acolo, nu numai că îi suportă, dar îi şi votează pe cei care privesc spre Est, spre Răsărit. Sunt atât de groaznic dezrădăcinați…

 

 

Sfârșitul primei părți

Despre autor