Forma mefistofelică a timpului kantian
1. Spaţiul şi timpul ca elemente ireductibile ale subiectivităţii
Unul din elementele care constituie fundamentul pe care se înalţă Critica raţiunii pure este distincţia ireductibilă dintre sensibilitate şi intelect, care întemeiază două noi ştiinţe transcendentale: Estetica transcendentală ca ştiinţă a regulilor sensibilităţii şi Logica transcendentală ca ştiinţă a regulilor intelectului. Prima are ca obiect spaţiul şi timpul, a doua, categoriile. Întregul demers al primei părţi a Criticii poate fi văzut ca o încercare de a împleti cele două componente ireductibile ale cunoaşterii prin intermediul sintezei dintre spaţiu-timp şi categorii. Înainte de a merge mai departe, trebuie să înţelegem de ce spaţiul şi timpul nu sunt reductibile la intelect, de ce sunt ele elemente alogice şi în acelaşi timp subiective. [1] Argumentele din primul capitol al Criticii raţiunii pure sunt destul de greu de urmărit fără o introducere prealabilă, de aceea voi începe prin a discuta o mică lucrare despre direcţiile în spaţiu, scrisă de Kant în 1768, unde el conturează pentru prima dată ideea că spaţiul are proprietăţi absolut independente de logică. [2] Deşi analiza lui Kant vizează numai spaţiul, ea reprezintă un bun fundament pentru încercarea de a înţelege de ce timpul e o structură complet independentă de intelect.
Să plecăm de la un exemplu: Să spunem că mă plimb prin parcul Cişmigiu. De unde ştiu că mă plimb prin acest parc şi nu prin altul? În primul rând de la poziţiile şi relaţiile copacilor, băncilor, statuilor care sunt identice cu poziţiile şi relaţiile care alcătuiesc conceptul de „Cişmigiu“ pe care îl am în minte. Dar dacă într-o zi aranjamentul parcului se schimbă complet, el devenind plin de măslini şi de statui care reprezintă zeităţi africane? Atunci ştiu că sunt în alt parc, apărut în locul celui vechi. Dacă parcul dispare şi în locul lui apare o groapă, ştiu totuşi că mă aflu în Bucureşti, aproape de primărie.
Dar după o explozie atomică, care ar transforma tot Pământul într-un deşert şi m-ar arunca la sute de kilometri depărtare? Mai pot să ştiu dacă locul nisipos unde am ajuns e fostul Berlin sau fostul Focşani? În acest caz, locurile nu mai pot fi distinse, dar ştiu totuşi că sunt pe planeta Pământ. Dacă şi Pământul e împrăştiat în cosmos şi rămân plutind în vid, pot în principiu să determin în ce regiune a galaxiei sau în ce galaxie mă găsesc, pornind de la poziţia stelelor. Acest regres arată un lucru simplu, anume că mă localizez mereu prin intermediul obiectelor externe. Dar dacă întreg cosmosul dispare şi eu sunt singura entitate rămasă? Logica pe care am urmat-o până acum se rupe, fiindcă nu mai am nici un obiect extern din care să deduc poziţia mea. De unde poţi să-ţi deduci locul, singur, în bezna spaţiului vid? Te mai poţi întreba unde eşti, dacă nu mai există nici un „unde“? Şi totuşi mai rămâne un „unde“, cel al propriului corp.
În lipsa obiectelor externe, mă pot folosi aşadar de propriul corp ca să ştiu unde sunt. Tocmai acesta e unul din fenomenele de la care porneşte Kant în scrierea lui: corpul omenesc, prin simpla lui existenţă, transformă spaţiul din jurul lui. Spaţiul gol nu dă prin el însuşi direcţii, în el nu există sus-jos, dreapta-stânga, înainte-înapoi. Însă intersectarea corpului nostru cu structura spaţiului vid „produce“ (erzeugt) o altă spaţialitate, un câmp direcţional: „Condiţia primară, pe baza căreia ne formăm conceptul direcţiilor în spaţiu derivă din relaţia planurilor spaţiului intersectate cu corpul nostru“.
Eu pot vedea un spaţiu „ca“ fiind la dreapta sau la stânga mea şi atunci pot realiza o poziţionare primară. Se poate spune însă că şi în acest caz m-am folosit de corpul meu ca obiect extern, şi mai ales de cele două mâini pentru a determina direcţiile stânga-dreapta. Dar tocmai acest lucru îl demonstrează Kant: că distincţia direcţiilor nu poate fi dedusă din distingerea celor două mâini, fiind vorba pur şi simplu despre modul spontan în care spaţiul se ordonează în jurul corpului meu. Direcţia nu există decât ca raport între corpul meu şi spaţiul adirecţional, raport care face cu putinţă localizarea unei mâini la dreapta şi a celeilalte la stânga.
Din punct de vedere fizic, distanţele şi relaţiile constitutive ale celor două mâini sunt aproape identice. Ele nu se deosebesc ca obiecte materiale, ci ca obiecte spaţiale; diferenţa lor de direcţie nu poate fi dedusă din diferenţa alcătuirii lor pentru că sunt de cele mai multe ori aproape identice. Temeiul distingerii lor spaţiale este unul „intern“, afirmă Kant. De aceea, mâna stângă şi cea dreaptă sunt doi opozanţi incongruenţi: deşi identice din punct de vedere material, ele nu pot fi aduse să ocupe acelaşi loc prin nici o transformare continuă în spaţiu. Ele reprezintă două ordini ireductibile ale spaţiului. De aceea, direcţiile stânga-dreapta nu pot fi deduse din existenţa celor două mâini, pentru că dezvoltarea lor presupune deja asimetria spaţială. [3]
Să ne imaginăm că avem două mâini perfect identice ca în desenul lui Escher, ale căror proprietăţi dorim să le descriem. Fiindcă alcătuirea lor e perfect identică, cineva care ar vedea doar descrierile, nu ar putea deduce dacă e vorba de o singură mână sau de două. De exemplu, am avea Mâna 1 cu proprietăţile {x,y,z}, iar Mâna 2 cu proprietăţile {x,y,z}, caz în care e imposibil să determini dacă e vorba de o singură mână sau de două, iar dacă ultimul caz e cel adevărat e imposibil de stabilit care e mâna stângă şi care e cea dreaptă; ceea ce înseamnă că raportarea unui obiect la spaţiu e ireductibilă şi nu poate fi prinsă într-o descriere logică. Exemplul mâinilor are un statut special pentru că nu deschide numai problema ireductibilităţii trăsăturilor spaţiale, ci şi pe cea a opozanţilor incongruenţi.
Dar, aşa cum arată Wittgenstein lucrurile pot fi ilustrate prin exemple şi mai simple, de exemplu două puncte: • • Ele sunt din punct de vedere logic şi geometric perfect identice, singura diferenţă fiind cea a poziţiei în spaţiu. Pentru gândire ele reprezintă un singur obiect, adică punctul în genere, pe când pentru văz ele sunt două obiecte. Dacă am avea un punct şi o linie: • ‒ atunci ele ar fi două şi pentru gândire şi pentru văz. Concluzia este că poţi intui ceea ce nu poţi gândi, adică diferenţele pur spaţiale; ceea ce înseamnă că temeiul relaţiei subiectivităţii cu spaţiul nu e gândirea, ci intuiţia.
Putem rezuma tot ceea ce am spus prin două concluzii:
a) Direcţiile în spaţiu nu pot fi deduse din obiectele spaţiale, ci, dimpotrivă, obiectele sunt poziţionate în anumite direcţii pentru că subiectul determină spaţiul din jurul lui;
b) două obiecte identice din toate punctele de vedere, ca două mâini, două triunghiuri sferice situate în emisfere diferite sau pur şi simplu două puncte, pot fi totuşi situate în locuri spaţiale diferite. Aceasta înseamnă că temeiul diferenţierii obiectelor în spaţiu e sentimentul (Gefühl). Înainte de a avea un concept al spaţiului, avem un sentiment al lui. Trebuie spus însă, că atunci când vorbeşte despre „sentimentele distincte ale părţilor dreapta şi stânga“, Kant nu înţelege prin sentiment o trăire sau o senzaţie individuală, ci o structurare prelogică care aparţine naturii subiectivităţii, fiind deci comună tuturor oamenilor.
Dreapta-stânga, sus-jos, înainte-înapoi vin dinăuntrul subiectivităţii, dar sunt şi ceva în afară, ceea ce înseamnă că spaţiul din jurul omului are o structură ambivalentă, nu e nici intern nici extern, nici obiectiv nici subiectiv, ci ambele la un loc. De aceea se spune că problema celor două mâini a fost punctul de plecare al filosofiei transcendentale. Acest sentiment ordonator de spaţiu e germenul din care se va naşte ceea ce Kant va numi în Critica raţiunii pure transcendentalitate.
Vedem aşadar că activitatea primară de localizare este produsă de subiect. Singur în cosmos fiind, ştiu totuşi că sunt în centrul unui sistem de direcţii pe care eu îl introduc în spaţiul gol, care prin aceasta nu mai este gol, ci capătă o ordine formală şi se transformă într-un „aici“. Acest spaţiu pe care îl numesc „aici“ face posibil conceptul unui spaţiu care se află „acolo“. Odată cu diferenţa aici-acolo apare o rupere a omogenităţii spaţiului gol şi a simetriei sale.
Spaţiul ţine de o trăsătură alogică a subiectivităţii, numită de Kant aici, sentiment. Prin acest sentiment subiectivitatea introduce: a) direcţiile în spaţiu b) o ordine prelogică: direcţiile structurează spaţiul într-un „aici“ şi un „acolo“, şi fac posibil un număr determinabil de mişcări distincte (eu mă pot mişca şi restul spaţiului poate să fie în repaus sau invers).
Din toate cele spuse putem trage următoarea concluzie: subiectul e în spaţiu numai în măsura în care spaţiul e în subiect. Şi pentru că, aşa cum vom vedea, timpul are o structură asemănătoare cu spaţiul putem spune: subiectul e în timp numai în măsura în care timpul e în subiect. Structura reflexivă a celor două propoziţii ne deschide drumul spre domeniul ambivalent al subiect – obiectului, adică cel al transcendentalului. Este important că transcendentalul descris de sentimentul spaţiului e unul care nu poate fi redus la gândire, fiind vorba de o structură sensibilă, adică non-intelectuală a subiectivităţii.
2 Timpul mefistofelic: prezent – prezent – prezent
Analiza pe care am urmărit-o mai sus l-a condus pe Kant la ideea că subiectivitatea transcendentală se desface în două părţi complet diferite: una pasivă, care ţine de capacitatea de a prelua impresii de la obiectele care ni se dau, şi alta activă, care ţine de capacitatea de a face ceva cu ceea ce primim. Structura dimensiunii pasive a fost scoasă la lumină prin descrierea modului în care subiectul structurează în manieră prelogică (adică fără să recurgă la concepte) spaţiul din jurul lui. Acest sentiment e numit în Critica raţiunii pure formă a intuiţiei. Diferenţa este că, în vreme ce în scrierea despre direcţii sentimentul spaţiului ţinea de existenţa trupului, aici forma intuiţiei se referă la o proprietate pur subiectivă, care face cu putinţă nu numai spaţiul structurat prin direcţii, ci spaţiul în genere.
Această formă are o dublă funcţie. În primul rând, ea face cu putinţă preluarea datelor venite de la obiecte, ne face sensibili la ceea ce afectează: „Capacitatea (receptivitatea) de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectaţi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin intermediul sensibilităţii deci, ne sunt date obiecte, şi ea singură ne procură intuiţii.“ (§1) În al doilea rând, forma intuiţiei ordonează materia a ceea ce îi este dat, ceea ce înseamnă că nu poate fi pe de-a întregul pasivă, preluarea fiind în acelaşi timp o prelucrare: „Numesc materia fenomenului ceea ce corespunde, în fenomen, senzaţiei, iar forma lui, ceea ce face ca multiplul fenomenului să poată fi ordonat în anumite relaţii.“ (§1)
Există două astfel de forme sensibile, care presupun o ordonare prelogică: spaţiul şi timpul. Ceea ce Kant vrea să arate în acest prin capitol al Criticii este că aceste „forme ale subiectivităţii“ sunt în acelaşi timp „forme ale fenomenelor“, că fundamentul lumii spaţio-temporale stă în temeiuri prelogice situate în structura subiectivităţii. Nu am să urmăresc, fireşte, întreaga demonstraţie desfăşurată de Kant, ci am să mă opresc la delimitarea unei proprietăţi a timpului, pe care am întâlnit-o atât în Faust cât şi în Aşa grăit-a Zarathustra: negativitatea. Pentru a ajunge la trăsătura principală a timpului trebuie să urmărim în paralel demonstraţia pe care Kant o dă în capitolele Expunerea metafizică a conceptului de spaţiu, respectiv Expunerea metafizică a conceptului de timp. [4]
Prima proprietate a spaţiului este ireductibilitatea lui în raport cu obiectele externe. El nu poate fi extras din experienţe externe, de vreme ce, pentru a avea o experienţă externă trebuie să presupun deja spaţiul. Eu nu am reprezentarea de spaţiu pentru că văd o masă lângă mine, ci pot vedea o masă lângă mine pentru că posed reprezentarea spaţiului: „pentru ca anumite senzaţii să fie raportate la ceva în afara mea (adică la ceva în alt loc al spaţiului decât acela în care mă aflu eu), tot astfel pentru ca eu să-mi pot reprezenta lucrurile ca exterioare unele altora sau ca unele lângă altele, nu numai ca fiind diferite, ci şi ca fiind situate în locuri diferite, trebuie ca reprezentarea de spaţiu să stea la bază.“ (§2)
Regăsim în acest prim argument privitor la structura spaţiului, ideile pe care le-am discutat mai sus, cu diferenţa că subiectivitatea spaţiului e acum deplină, nemaiţinând numai de direcţii. Ideea fundamentală e că distincţia originară, care le precede pe toate celelalte, e cea dintre aici şi acolo, distincţie prin care faptul de a fi unul lângă altul devine posibil. Pentru a face o asemenea distincţie, subiectul trebuie să fie deja în spaţiu, dar, cum spaţiul nu poate fi extras din existenţa obiectelor externe, el trebuie să se afle deja în subiect. Avem din nou structura ambivalentă de mai sus: subiectul e în spaţiu numai în măsura în care spaţiul e în subiect.
Într-un argument aparent identic, Kant defineşte prima proprietate a timpului. Nu pot să deduc reprezentarea de timp din existenţa lucrurilor în timp, deoarece, pentru a le putea percepe ca fiind temporale, trebuie să presupun deja timpul, „căci simultaneitatea sau faptul de a urma unul din altul (Aufeinanderfolge) nu ar putea intra în percepţie, dacă reprezentarea de timp nu ar sta la bază a priori.“ Numai prin timp ne putem reprezenta „că ceva este în unul şi acelaşi timp (deodată) sau în timpuri diferite (unul-după-altul) (nach einander).“ (§4). Deşi argumentul este asemănător cu cel dedicat spaţiului, există o diferenţă esenţială între cele două reprezentări: spaţiul deschide domeniul lui lângă, pe când timpul pe cel al lui după. Acest a fi după (Nacheinandesein) trimite către una din axiomele timpului, unidimensionalitatea: „El are numai o dimensiune: timpuri diferite nu sunt concomitent, ci unul după altul (la fel cum spaţii diferite nu sunt unul după altul, ci unul deodată cu altul).“ [5]
Kant vrea să spună că în vreme ce un punct în spaţiu există concomitent cu alt punct spaţial, punctele temporale nu pot exista decât dispărând unul din faţa celuilalt. Atunci când un moment încetează, el dispare pentru a face loc altui moment, care, la rândul lui dispare pentru a permite venirea următorului moment şi aşa mai departe, la infinit. [6] De altfel, Kant numeşte timpul o mărime veşnic disparentă: „căci numai în simpla urmare a unuia din altul (Folge), existenţa nu face decât să dispară şi să apară mereu şi nu are nici cea mai mică cantitate“ (Analogia I, A184/B227).“ Existenţa temporală este aşadar, în primă instanţă, o perpetuă apariţie şi dispariţie, o continuă negare a ceea ce există în momentul prezent. Ce este deci timpul? Este „spiritul care întotdeauna neagă“ (Faust, 1338). Deloc întâmplător, vorbind despre timp, îl regăsim pe Mefistofel.
Am spus în §2.5.1 că timpul dizolvant e o ipostază a mefistofelicului, care face ca existenţa să aibă o natură diavolească, adică negatoare. Regăsim aici aceeaşi alcătuire a lumii, existenţa care nu face decât să apară şi să dispară fiind pe placul lui Mefistofel, duşmanul oricărei forme de persistenţă. De vreme ce timpul e o structură a subiectivităţii, înseamnă că orice ne e dat ia în mod necesar o formă mefistofelică, fiind deci condamnat să fie negat, adică să piară în fiecare moment. [7] Ne întoarcem astfel, la ideea la care am ajuns în §2.5.3, anume că supunerea lui Faust în faţa lui Mefistofel e, de fapt, supunerea existenţei umane în faţa timpului.
Ca să sintetizăm la maxim punctul în care am ajuns, vom spune că diavolul apare în lume sub forma lui după. Diavolescul se manifestă, aşa cum am văzut, printr-o forţă polară: pe de o parte, te îndeamnă să deguşti clipa prezentă, pe de altă parte, o surpă mereu, lăsându-te în veşnică nemulţumire. Acum-ul pe care vrei să-l savurezi se transformă veşnic într-un după. Un astfel de timp e alcătuit din acum-uri fixe care se neagă unul pe altul, fiecare clipă negând-o în mod absolut pe cea precedentă. În cuvintele lui Kant, timpul purului unul după-altul e alcătuit din clipe ca unităţi absolute: „ca fiind cuprinsă într-o singură clipă, fiecare reprezentare nu poate fi niciodată altceva decât o unitate absolută“ (A99). Timpul ca formă a intuiţiei, care face posibil ca obiectele să fie intuite ca temporale, e o evanescenţă fără sfârşit. Fenomenul negativităţii timpului stă, aşadar, la începutul drumului prin sistemul kantian, aşa cum a stat la începutul drumului faustic şi al celui zarathustrian.
Prima formă a timpului are aşadar următoarea structură: {prezent – prezent – prezent – prezent… ∞.}. Un subiect care ar avea doar această capacitate de a primi reprezentările în timp, ar semăna izbitor de mult cu personajul lui Borges din Funes el memorioso, care vede în fiecare moment o unitate absolută pentru care e nevoie să creeze un nume distinct. Simpla ordonare prin forma intuiţiei ar face pixul din faţa mea să nu fie un obiect unic în timp şi spaţiu, ci în 10 secunde aş percepe 10 pixuri {pix în secunda1, pix în secunda 2, pix în secunda 3 etc}. 10 secunde mi-ar distinge 10 pixuri, pentru că forma intuiţiei nu poate distinge decât clipe absolut izolate.
Pentru ca timpul să poată căpăta unitate, persistenţă sau omogenitate e nevoie de intervenţia intelectului. Intelectul are, la fel ca sensibilitatea, structura sa proprie, pe care Kant o scoate la lumină printr-un procedeu numit „deducţie metafizică“. În următorul capitol am să încerc să dau o scurtă descriere a acestei structuri şi a modului în care e ea descoperită, pentru ca apoi să urmăresc felul în care se modifică timpul, atunci cât se împleteşte cu elementele structurale ale intelectului.
(Fragment din cartea Clipă și timp, editura Ideea europeană, 2020, pp. 246-256)
_______________________________
[1] Aşa cum le numeşte Karin Michel: Untersuchungen zur Zeitkonzeption in Kants Kritik der reinen Vernunft, Walter de Gruyter, 2003, p. 33
[2] Von dem ersten Grunde des Unterschiedes der Gegenden im Raum în Imm.Kant: Gesammelte Werke, Vol 2, Berlin 1905 p. 375-383
[3] La fel stau lucrurile cu bobul de fasole, arată Kant. Indiferent unde este, el creşte mereu de la dreapta la stânga, el îşi are direcţia, deci asimetria, împlântată în sămânţă.
[4] Titlul acestor capitole naşte o primă nelămurire: dacă spaţiul şi timpul nu sunt concepte, de ce vorbeşte Kant despre ele ca despre nişte “concepte“? Pentru că a avea un concept despre ceva nu înseamnă să transformi acel ceva într-un concept, mai precis, dacă am conceptul de masă nu înseamnă că masa e un concept. La fel, a vorbi despre conceptul de spaţiu, adică despre o unitate a trăsăturilor sale, nu înseamnă a-l considera un concept.
[5] Numai timpul ca pur unul-după-altul e unidimensional, cel transcendental e tridimensional.
[6] Karin Michel e printre primii comentatori care subliniază această structură evanescentă a formei intuiţiei temporale. op. cit p. 75
[7] Cu alte cuvinte, forma diavolescului e imprimată în structura subiectivităţii.
Sursa foto: ResearchGate
Despre autor
