Elemente pentru o istorie a profilului sociologic al țăranului român. O paralelă între perioada interbelică și cea comunistă
Începând cu epoca modernă, unul dintre procesele semnificative al istoriei românești a fost fluxul și refluxul țăranilor între sat și oraș. În perioada interbelică s-a fixat „idealul tipul” țăranului moromețian, studiat de Școala Sociologică de la București, înființată de Dimitrie Gusti, și prezent în literatura noastră contemporană. Regimul comunist, instaurat în România după cel de-al Doilea Război Mondial, i-a constrâns pe țărani să renunțe la „țărănia lor”, proletarizându-i, și determinându-i să se stabilească masiv în orașe pentru a pune bazele forței de muncă necesară industrializării forțate. În acest context și-au făcut apariția țăranul colectivizat și muncitorul-țăran, cu diferențele lor față de „ideal-tipul” interbelic.
Putem contura din punct de vedere sociologic imaginea țăranului român indicând trăsăturile ideal-tipice ale acestuia. Exercițiul este folositor pentru a compara imaginea țăranului român interbelic cu a celui din perioada postbelic și postdecembristă. Materialul de față își propune acest exercițiu pentru a scoate în evidență cititorului o parte din istoria țăranului român.
Max Weber arată că „ideal-tipul se formează prin accentuarea unilaterală a unuia sau mai multor puncte de vedere [astfel încât] fenomenele individuale concrete … sunt aranjate într-o construcție analitică unificată” [i]. Fiind o construcție mintală, ideal-tipul reprezintă o „utopie metodologică [care] nu poate fi găsită empiric în realitate” [ii].
Pentru o cât mai bună înțelegere a ideal-tipului țăranului interbelic român am apelat la legea paralelismului sociologic. De aceea, în locul unei definiții îi vom surprinde particularitățile pe mai multe planuri ale realității sociale, așa cum apar în legea paralelismului sociologic [iii], pe planul cadrelor și manifestărilor. Vom avea în vedere cadrele extrasociale (cosmic și biologic), pe cele sociale (istoric și psihologic), precum și manifestările constitutive (spirituale și economice), și pe cele regulative (politice și administrative).
Autorul legii paralelismului sociologic este Dimitrie Gusti, fondatorul „Școlii Sociologice de la București” din perioada interbelică. Teoria gustiană este relevantă pentru spațiul cultural românesc, fiind una din cele nouă paradigme ce tratează structura realității sociale, identificate de către Ion Ungureanu [iv]. Mai mult, legea paralelismului sociologic are meritul de a fi fundamentat o școală de gândire între cele două războaie mondiale, preocupată de problema satului și a țăranului român.
1. Ideal-tipul țăranului român interbelic
Ne vom limita la identificarea trăsăturilor tipice ideale ale țăranului român din literatura științifică de specialitate, pe care le vom organiza, pe cât posibil, în funcție de cele două mari manifestări sociale: economice și spirituale, luând în considerare legăturile cu celelalte cadre și manifestări.
1.1. Economia țărănească, munca și familia
„Economia țărănească reprezintă o formă economică specifică gospodăriilor țărănești, văzute ca unități de producție și consum ce folosesc în principal muncă nesalariată – munca familiei.” [v] Familia țăranului gestionează mijloacele de producție [vi] astfel încât, indiferent de activitatea economică depusă, țăranul român a lucrat împreună cu ceilalți membri ai familiei [vii]. Theodor Shanin, unul dintre primii cercetători occidentali interesați de analizarea păturii țărănești rusești, arată că bărbatul – „capul familiei” este organizatorul muncii gospodărești [viii]. Cu toate că în cadrul gospodăriei există o diviziune a muncii îndeosebi pe sexe, aceasta nu este foarte specializată [ix]: „industria casnică, întrucât privește alimentația și îmbrăcămintea, aparține femeii, întrucât privește uneltele și construcția aparțin bărbatului.” [x]
Pe plan economic țăranul se comportă diferit față de un fermier. Îi aseamănă gestionarea în cadrul familiei a mijloacelor de producție, dar îi face diferiți scopul pentru care muncesc. Țelul țăranului nu este profitul, ca în cazul fermierului, ci „asigurarea unui standard minim valabil pentru întreaga [sa] familie” [xi]. Neavând ca scop principal să-și tranzacționeze producția pe piață pentru a obține profit, țăranul a fost definit de unii economiști, precum Frank Ellis, ca fiind parțial integrat pe piață economică [xii]. Când ia o decizie de ordin economic, țăranul are în vedere, mai presus de prețul produselor pe care le vinde, nevoile familiei [xiii]. Astfel, acesta nu este capitalist [xiv], iar logica sa economică nu poate fi explicată prin teoriile economice clasice și cele marxiste [xv]. Chiar dacă își vinde produsele pe piață, atât timp cât o face pentru subzistența familiei sale, își păstrează caracterul țărănesc.
Acțiunea economică specific țărănească pune în balanță cantitatea de muncă a membrilor familiei și nevoile acestora: „… regulatorul economic al sistemelor sătești este, în esență, relația dintre cantitatea de muncă și sistemul nevoilor” [xvi]. Astfel încât, țăranul nu va munci mai mult în cazul în care și-a îndeplinit nevoile percepute ale familiei conform economistului rus A. Ciaianov [xvii].
Pentru a răspunde nevoilor familiale, veniturile obținute în gospodărie sunt împărțite în patru fonduri. Pe lângă crearea unui fond din care este destinat asigurării nevoilor de bază ale familie țărănești, antropologul Eric Wolf arată că o parte din producția țăranului este „investită” într-un fond de reproducere a propriei gospodării (achiziționarea de utilaje, ori animale de exemplu), unul ceremonial și unul care asigură plata diverselor rente. Prin fondul ceremonial se asigură integrarea țăranului în propria comunitatea sătească [xviii], iar ultimul fond este expresia unei relații de putere pe care o are cu „exteriorul” [xix]. Fiind parte unei societăți care îl înglobează, țăranul are de plătit din propria producție diverse forme de rentă, precum diversele taxe și impozite către stat.
Rațiunile muncii țărănești exced cadrul de gândire economic și se apropie de cel spiritual. Activitatea sa economică este pusă în acord cu tradiția satului, adică cu datinile și obiceiurile moștenite de comunitate. Ernest Bernea a descoperit că tradiția orânduiește activitatea economică a sătenilor în ceea ce privește „felul cum se depune munca, felul cum se folosesc mijloacele de producție [și] dreptul la producția însăși și consumul” [xx]. De asemenea, o sursă a rațiunilor activității economice depuse de țăran este atât religia, cât și magia [xxi].
1.2. Spiritualitatea țăranului român
Țăranul își orientează faptele în principal către valori etice și religioase, orânduite de tradiția satului. Țăranul tinde să plaseze ordinea cosmică a satului, cuprinsă în tradiție, mai presus de el însuși. De aceea, chiar acțiunile sale economice pot părea pentru un economist iraționale. Din cele patru tipuri de acțiuni sociale enunțate de Max Weber [xxii], țăranul acționează preponderent în acord cu valorile etico-religioase și cu obiceiurile tradiționale.
Păstrând datinile și obiceiurile, țăranii, conform lui Mihai Eminescu, reprezintă o clasă socială pozitivă [xxiii] pentru că reprezintă sursa identității naționale a românilor [xxiv]. Ernest Bernea arată că satul reprezintă forma de civilizație autentic românească comparativ cu orașul, care de-a lungul timpului a preluat forme de viață socială cu un caracter internațional [xxv]. Gânditorii români se încadrează, astfel, în ceea ce Teodor Shanin a denumit tradiția conceptuală etnografică Est Europeană [xxvi].
1.3 Tradiția – datini și obiceiuri
Activitatea din sat este organizată în timpul anului în acord o varietate de tradiții, actualizate periodic de obiceiuri: „dar în timp ce datina este o formă socială, un chip al ființei colective prezent continuu în această ființă, obiceiul este un act social care actualizează într-un fel datinile și dă viață obștii de azi.” [xxvii] Robert Tonkins arată că tradiția este o mereu adaptare, iar aceasta nu poate fi percepută ca pe ceva fix, neschimbător [xxviii].
Actualizarea ciclică a tradițiilor derivă din caracterul țăranului de a fi un „homo religiousus”, ce trăiește trăiesc într-un timp profan și sacru. Mircea Eliade, istoric al religiilor, arată că sacralitatea (religiozitatea) conferă ciclicitate timpului și tradițiilor țărănești, aceasta observându-se cel mai clar în cazul tradițiilor din ciclul calendaristic (sau comemorativ) care au în centru sărbătoarea: „… calendarul sacru nu este altceva decât acea «eternă reîntoarcere» a unui număr limitat de gesturi divine, iar acest lucru este valabil nu doar în religiile primitive, ci în toate celelalte religii, deoarece calendarul sărbătorilor reprezintă o întoarcere periodică a acelorași stări primordiale, deci reactualizarea aceluiași Timp sacru.” [xxix]
Varietatea de obiceiuri și datini ale țăranilor a fost redusă de Ernest Bernea la cele care privesc ciclul calendaristic (sau comemorativ), ciclul vieții (sau familial – sarcina și nașterea, botezul, pubertatea și inițierea, logodna și nunta, înmormântarea) și ciclul muncii (sau magic, legat de artele vieții și artele materiei care privesc meseriile, construcțiile și industria casnică) [xxx]. Pentru țăranul român, timpul nu este liniar, ci există momente într-un an, sau în viața sa, care au mai mare importanță decât altele.
Caracterul ciclic al vieții țăranului se observă cel mai pregnant când privim datinile și obiceiurilor comemorative [xxxi]. Tradițiile specifice acestui ciclul apar cu precădere iarna și primăvara [xxxii]. Obiceiurile de iarnă „aparțin comemorărilor istoriei creștine din perioada primitivă, așa cum sunt colindele, icoana, steaua, și iordanul” [xxxiii]. Primăvara, obiceiurile țărănești scot în evidență caracterul ciclic al vieții țăranului și, mai ales, sursa ciclurilor, care este însăși natura. „Dragobete, mucenici, Sfântu Gheorghe, Rusalii și altele până la Sf. Andrei, sărind peste o parte din cele prilejuite de Paște și Săptămâna Mare, aproape toate un caracter magic și utilitar supus naturii” [xxxiv]. În această perioadă, țăranii români actualizau datinile prin obiceiuri precum „călușarii” și „cununa” [xxxv]. Timpul este organizat de un calendar ce are rolul de a „pune în acord viața socială cu manifestarea ciclică a fenomenelor cosmice” [xxxvi].
Etapele din viața țăranului care aduc schimbări ale poziției sale sociale în interiorul satului sunt marcate de diverse obiceiuri și datini. Aceste treceri de la un status la altul sunt denumite și rituri de trecere, în accepțiunea etnografului francez Arnold van Gennep [xxxvii]. Din această categorie fac parte, tradițiile ce țin de sarcină, naștere, copilărie și adolescență (ritualuri de inițiere în maturitate), logodnă și căsătorie, moarte și înmormântare [xxxviii]. Datinile și obiceiurile ce marchează aceste transformări în viața țăranului alcătuiesc calendarul pragurilor [xxxix].
Nașterea are un caracter sacru, ce privește „fecunditatea cosmică”, și are un aspect social. Pentru țăranii români, nașterea simboliza un act ce imita natura: „nașterea pe pământ, îngroparea placentei, participarea femeilor sterpe la jocul călușarilor sunt în vechiul nostru sat tot atâtea legături și simboluri ale unui proces de fecunditate cosmic.” [xl]
Una dintre cele mai mari schimbări în viața unui țăran se producea o dată cu căsătoria. A te căsători însemna părăsirea fecioriei și însușirea unui nou statut social, o nouă condiție socială, cea de soț/soție, adică de om matur. Maturizarea la țăranul român nu are loc fără căsătorie. Nunta abundă de datini și obiceiuri la care participă atât familia și rudele tinerilor căsătoriți, nașii cu familia lor, dar și membrii unor organizații profesionale, angajând chiar până la o treime din sat [xli]. Căsătoriții sunt împroprietăriți, punându-și bazele propriilor gospodării și reproducând, astfel, economia țărănească [xlii].
Trei mari categorii de acte ritualice au loc după moartea unui țăran. Sunt cele care privesc actul morții, cele care privesc trupul și sufletul mortului și cele care au legătură cu starea supraviețuitorilor [xliii]. Toate urmăresc să „repare” dezechilibrul social apărut din cauza morții unui țăran [xliv].
Ciclul muncii, denumit și magic de către Ernest Bernea, vizează aspectele materiale ale vieții țăranului. Din această categorie fac parte acte ritualice magice, care se împart în două grupe: artele vieții și ale materiei. O serie de obiceiuri privesc vindecarea omului, a animalelor și buna productivitatea a plantelor. Ernest Bernea a inclus în artele materiei acele datini și obiceiuri care privesc munca țăranului, ce ia forma diverselor meserii (olăritul și dulgheria), a construcțiilor (case și poduri) și a industriei casei (țesutul și alimentație) [xlv].
2. Modernizarea satului
Profilul sociologic al țăranului interbelic a suferit schimbări în perioada comunistă și postdecembristă (după căderea regimului în 1989) pentru simplu motiv că schimbarea societății este imanentă [xlvi] – nu există societatea care nu a suferit schimbări de-a lungul timpului. Pentru a înțelege transformările comportamentale ale țăranului trebuie să înțelegem mai întâi contextul istoric prin care satul românesc a trecut.
Toate cele trei perioade istorice pe care le avem în vedere se încadrează în procesul de modernizare al teritoriului românesc. Prin modernizare înțelegem „un mijloc al dezvoltării, respectiv dezvoltarea socială realizată prin creșterea raționalității diferitelor sectoare ale societății” [xlvii]. Ce a caracterizat modernizarea României în perioada interbelică, comunistă și postdecembristă? Asupra modernizării României și-a pus amprenta mai ales năzuința păturilor conducătoare de a o sincroniza economic și social cu Apusul Europei. Sincronizarea s-a tradus prin încercarea de a transforma România dintr-o țară agrară într-una industrială, năzuință avută inclusiv de Partidul Comunist din România.
Curentul teoretic al sincronizării merge perfect paralel cu drama imposibilității efective a sincronizării societății românești la valorile apuse. Aceasta a fost realitatea până la cel de-al doilea război mondial. După 23 august 1944 a început cumplita dictatură de dezvoltare instituită de Partidul Comunist Român, care, în formula sa cea mai profitabilă, a îmbrăcat tot caracterul unei sincronizări economico-sociale cu Apusul. Sub masca ideologiei comuniste care proslăvea proletariatul și societatea perfectă a viitorului comunist, Partidul Comunist Român a încercat să transforme România dintr-o țară preponderent agrară, cum era până la război, într-o țară industrială, adică una modernă. [xlviii]
Teodor Shanin, sociologul britanic preocupat de problema țărănească, a identificat la sfârșitul sec. al XX-lea patru factori majori ai schimbării satului care se regăsesc și în cazul celui românesc. Toți acești factori derivă din interacțiunea satului cu structurile sociale „non-țărănești”, în special cu mediul urban. Schimbările survin în sat din cauza: creșterii relațiilor specifice pieței economice a țăranilor cu cei din afara satului; creșterii diviziunii sociale a muncii; aculturației și reformelor politice cerute sau impuse țăranilor (reformele agrare și colectivizarea).
3. Abateri de la profilul țăranului român interbelic în perioada comunistă
Instaurarea regimului comunist în România (1945-1989) a însemnat pentru pătura țărănească începutul unor mari schimbări de ordin social. Doctrina comunistă este incompatibilă cu felul de a fi al țăranului român. Aceasta se rezumă la „desființarea proprietății private” [xlix], ceea ce se află în contradicție cu însăși definiția țăranului – „om al pământului” [l]. Pentru rezolvarea „problemei țărănești”, autoritățile comuniste i-au constrâns pe locuitorii satelor să se înscrie în gospodăriile agricole colective ceea ce a însemnat confiscarea pământurilor și a utilajelor [li].
Procesul de colectivizarea al țăranilor a reprezentat una dintre fracturile modernității cauzate de regimul comunist întrucât a întrerupt formarea unei clase mijlocii țărănești așa cum preconiza Anton Golopenția, membru marcant al Școlii Sociologice de la București și cel care a realizat una dintre cele mai mari cercetători asupra satului românesc de dinainte de al Doilea Război Mondial – „60 de sate românești” [lii]. Mobilurile utilizate de regim pentru convingerea țăranilor au fost diverse, dar a predominat frica indusă prin arestarea celor mai bogați din aceștia. Cel mai ilustrativ exemplu a venit din Banat, o regiune istorică a României. Autoritățile comuniste au deportat cca. 45 de mii de țărani bănățeni în Câmpia Bărăganului într-o noapte a anului 1951 pentru că se opunea, chiar și tacit, colectivizării [liii].
Urmând modelul sovietic [liv] autoritățile comuniste din România au colectivizat satele și au industrializat forțat țara. Cele două procese la un exod al țăranilor în orașele din țară, pentru a se asigura necesarul forței de muncă pentru realizarea industrializării. Colectivizarea și industrializarea au cauzat o scădere masivă a ponderii populației rurale din totalul populației din țară. Dacă în anul 1948, populația satelor reprezenta 76,6% din total, în 1977 ponderea scăzuse la 52,5%. Astfel, populația rurală a pierdut în detrimentul celei urbane cca. 5 mil. de persoane [lv]. Datele privind populația activă din țară confirmă cele de mai sus. Dacă în anul 1948 79,9% dintre populația României lucra în agricultură și silvicultură ponderea scăzuse în 1977 la 36,8% [lvi]. Pentru prima dată în istoria spațiului românesc „populația rurală nu s-a mai redus la cea agricolă” [lvii].
Ce schimbări a suferit pătura țărănească în acest context? Țăranului român postbelic a căpătat două profilurile ideal tipice: țăranul colectivizat și al țăranului muncitor (navetist).
3.1. Țăranul colectivizat
Țăranul colectivizat este rezultatul năzuințelor autorităților comuniste de a preschimba țăranul într-un agricultor, „omologul rural al muncitorului industrial” [lviii]. Colectivizarea și înființarea gospodăriilor agricole colective [lix], au însemnat implementarea unui sistem agricultorial de producție, diferit de cel țărănesc-domestic, ce caracteriza satul românesc, mai ales după împroprietărirea dintre 1918-1921, când gospodăria țăranului a devenit unitatea principală de producție agricolă [lx]. Ilie Bădescu a identificat cinci trăsături de bază ale ideal-tipului spre care autoritățile comuniste încercau să transforme producția agricolă a satului:
1) Autonomia colectivităților locale este nulă, adică producția agricolă este subordonată pieței;
2) Scade importanța grupului domestic ca unitate de producţie, pe primul loc trecând individul, care are, deja, sarcini specializate. Consecința este un proces de nuclearizare a familiei … ;
3) Sistemul producției agricole este puternic integrat producției economice globale implicând o relativă deosebire între producţie şi consum: se produce pentru piață;
4) Atomizarea şi formalizarea relațiilor în cadrul colectivității locale. Sunt puternice raporturile cu colectivitățile înconjurătoare. Agricultorul trăiește deja într-o colectivitate regională şi nu una locală;
5) Sarcinile sunt puternic specializate, munca din agricultură apropiindu-se foarte mult de munca industrială. [lxi]
Față de țăranul interbelic, pentru cel colectivizat gospodăria gestionată de propria familie nu a mai fost principala unitatea de producție și de consum. Cooperativa agricolă i-a preluat locul, țăranul transformându-se din cel care își gestionează munca în cel gestionat. Autonomia sa productivă s-a redus considerabil, fiind plătit pentru munca prestată.
Rostul muncii țăranului colectivizat nu s-a schimbat. Munca depusă în cooperativă reprezenta un mijloc de asigurare a unui standard minim de viață pentru propria familie. Pe de altă parte, nevoile și efortul familiei sale nu au mai reprezentat factorii de reglementare a muncii sale în interiorul cooperativei, precum era în propria gospodărie.
Dacă munca țăranului român interbelic era încadrată în tradiția ciclică a satului, cea a țăranului colectivizat se supune planurilor cincinale ale partidului. Din acest punct de vedere se poate afirma că regimul comunist a modernizat satul în sens sociologic, adică a crescut raționalitatea în acest sector de activitate al ruralului. Dacă, raționalitatea a pătruns brusc în domeniul muncii, nu același lucru se poate afirma referitor la întreaga activitate țărănească. Țăranul colectivist s-a îndepărtat de datinile și obiceiurile care reglementau alte sfere al vieții satului mai lent și aceasta datorită unei mai mari interacțiuni cu formele de viață ale orașului.
3.2. Muncitorul-țăran (navetist)
Una dintre cele mai mari transformări suferite de sat în perioada comunistă este creșterea interacțiunii cu orașul. Spațiul social [lxii] al satului s-a lărgit, acesta fiind integrat în regiunea din care făcea parte a furniza forța de muncă necesară industrializării. În acest context al exodului țăranilor la oraș, care între timp s-au dezțărănizat, a existat o parte a populației rurale care și-a păstrat caracterul țărănesc, muncind, totuși, în fabrici. Aceștia au fost denumiți în literatura de specialitate muncitori-țărani, iar navetismul a făcut posibilă pendularea lor între rural și urban, păstrându-și, totuși, caracterul țărănesc.
Navetismul reprezintă o pendulare de la domiciliu la locul de muncă, o formă de schimbare a ocupației în condițiile păstrării domiciliului [lxiii]. Țăranul navetist muncește, deci, în fabrica situată în oraș, reîntorcându-se în sat, unde își are domiciliu. El a căpătat de-a lungul timpului o altă poziție socială [lxiv] decât cea a țăranului colectivist întrucât și-a dezvoltat numărul relațiilor sociale în mediul urban. Astfel, spațiul social al întregii comunități sătești s-a lărgit [lxv]. De altfel, cele două ideal-tipuri au coexistat în interiorul aceluiași sat și chiar în interiorul aceleiași familii, fiind răspândite cazurile în care soțul „făcea naveta” oraș și soția în gospodăria agricolă colectivă [lxvi], ori fiul lua calea orașului în timp ce tatăl rămânea în sat [lxvii]. Satele de navetiști erau mai ales în zona câmpiei, puternic colectivizată, și mai puțin în zonele montane [lxviii].
Muncitorul-țăran se diferențiază într-o mai mare măsură de ideal-tipul țăranului român interbelic decât țăranul colectivizat din cauza integrării sale în ritmul de muncă al fabricii, care diferă de cel al satului. Munca țăranului român se orienta după un ritm quadrimestrial (specific anotimpurilor) în timp ce muncitorul din fabrică lucra în acord cu un timp industrial în care „orele-muncă sunt egale între ele și calitativ și cantitativ” [lxix]. Muncitorul-țăran pendulează între cele două, în timp ce țăranul-colectivizat s-a supus mai ales celui quadrimestrial.
Atât țăranul colectivizat, cât și muncitorul-navetist ies treptat de sub controlul social exercitat de către neam, semn al modernizării satului [lxx]. Procesul e mai accelerat în cazul țăranului navetist pentru că viața sa socială nu se mai rezumă în hotarele satului. Rolul neamului în controlul acțiunii țăranilor este preluat de familia nucleară, rudele apropriate și vecinii [lxxi].
Gospodăria muncitorului-navetist a suferit schimbări de substanță în perioada comunistă. Gospodăria țăranului colectivizat a păstrat încă o funcție productivă în timp ce această funcție s-a diminuat drastic în cazul gospodăriei celui navetist. Funcția de consum a devenit predominantă întrucât agricultura a reprezentat o sursă secundară de venit pentru țăranul navetist [lxxii].
4. Final
Materialul de față a adus în atenția cititorului „chipul” țăranului român interbelic și schimbările suferite de acest sub presiunea regimului comunist. Fără a fi o întreprindere exhaustivă a problemei, demersul de față se rezumă la o discuție de ordin „ideal-tipic”. Ideal-tipul țăranului interbelic, a celui colectivizat și a muncitorului-țăran nu se regăsește concret în realitatea, fiind o abstractizare necesară unor viitoare studii aprofundate.
Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru țăranul român începerea unei perioada de transformări profunde de ordin identitar. Dintre țăranul colectivizat și muncitorul-țăran putem afirma că ultimul s-a îndepărtat cel mai multe de „ideal-tipul” țăranului interbelic pe motiv că principala sa ocupația a devenit „munca în fabrică”, agricultura trecând pe un plan secund. Însă, ambii sunt expresia modernizării satului în perioada comunistă, chiar dacă această modernizare a fost fracturată.
Bibliografie:
[i] Max Weber, ”Objectivity in Social Science and Social Policy” [„Obiectivitatea în științele sociale și în politica socială”] în E. A. Shils (coord.), The Methodology of the Social Sciences, New York, Editura Free Press, 1949, p. 90 apud Kim, Sung Ho, „Max Weber” în The Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2022, disponibil la adresa de internet: https://plato.stanford.edu/archives/win2022/entries/weber/ Accesat la data de 10 ianuarie 2022.
[ii] Max Weber, ”Objectivity in Social Science and Social Policy” [„Obiectivitatea în științele sociale și în politica socială”] în E. A. Shils (coord.), The Methodology of the Social Sciences, New York, Editura Free Press, 1949, p. 90 apud Kim, Sung Ho, „Max Weber” în The Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2022, disponibil la adresa de internet: https://plato.stanford.edu/archives/win2022/entries/weber/ Accesat la data de 10 ianuarie 2022.
[iii] „Voința socială, ca motivare a existenței, relațiilor și proceselor unitățior sociale, nu este o construcție arbitrară a spiritului. Ea poate fi roricând descoperită și precis carcterizată prin raportarea manifestărilor economice, spirituale, politice și juridice, la ansamblul cadrelor, cosmologic, biologic, psihic și istoric, ceea ce constituie legea paralelismului sociologic. Un întreit paralelism: înlăuntrul cadrelor, un paralelism între cadrele extrasociale: cosmologic și biologic, pe de o parte, și cele sociale și istoric, pe de altă parte; apoi un paralelism în sânul manifestărilor, între cele constitutive: economică și spirituală, și regulative –politică și juridică; în sfârșit, un paralelism între ansamblul manifestărilor și ansamblul cadrelor. Paralelism înseamnă că toate aceste categorii nu formează raporturi de subordonare logică și nici nu pot fi reduse unele la altele, adică nu formează între ele înlănțuiri cauzale, ci numai condiții reciproce, existențiale; ele nu pot fi înțelese decât în unitatea lor structurală, ca totalități sui generis.” (Dimitrie Gusti, Pagini alese, București, Editura Științifică, 1965, 117-118 apud Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002, p. 111)
[iv] Vezi Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002.
[v] Călin Cotoi, „Economie țărănească” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 68.
[vi] Radu Baltasiu, „Țărănimea” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 311.
[vii] „Familia cu ramificațiile sale organice era punctul de sprijin și puterea activă a economiei sătești.” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 154)
[viii] „Capul familiei organizează activitatea productivă în calitate de manager patriarhal al proprietății familiei mai degrabă decât ca un proprietar, drepturile sale fiind extrem de limitate de îndatoririle cutumiare față de familia sa.” [The head of the family organizes production as the patriarchal manager of family property rather than as owner, with his rights grossly restricted by customary duties towards his family.] (Teodor Shanin, Defining peasants, Oxford, Basil Blackwell Publishing House, 1990, p. 41)
[ix] „Some division of labour has existed in every peasant community and was generally made rigid by tradition, reaching its climax and sanctification in the Indian caste.” [O anumită diviziune a muncii a existat în fiecare comunitate țărănească și a fost în general întărită prin tradiție, atingând apogeul și consacrarea ei în castele indiene.] (Teodor Shanin, Defining peasants, Oxford, Basil Blackwell Publishing House, 1990, p. 47).
[x] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 157.
[xi] Călin Cotoi, „Economie țărănească” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 68.
[xii] Frank Ellis, Peasant economics [Economia țărănească], Cambridge, Cambridge University Press, 1988, p. 5 apud Hoggart Keith, Buller Henry, Richard Black, Rural Europe. Identity and Change [Europa rurală. Identitate și schimbare], Londra, New York, Routledge, 1995, pp. 80-81).
[xiii]„ … o «unitate țărănească» este atât o întreprindere, cât și o gospodărie … Această dublă funcție înseamnă că, în exploatațiile țărănești, deciziile sunt guvernate atât de criterii economice (comerciale), cât și de criterii sociale și de subzistență legate de organizarea internă a gospodăriei.” [ „ … a ‘peasant unit’ is both an enterprise and a household … This dual function means that on peasant farms, decisions are governed both by (commercial) economic criteria and by social and subsistence criteria relating to the internal organization of the household.”] (Hoggart Keith, Buller Henry, Richard Black, Rural Europe. Identity and Change [Europa rurală. Identitate și schimbare], Londra, New York, Routledge, 1995, p. 81)
[xiv] Radu Baltasiu, „Țărănimea” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 309.
[xv] Călin Cotoi, „Economie țărănească” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 68.
[xvi] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 54.
[xvii] Călin Cotoi, „Economie țărănească” în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 68.
[xviii] „Toate relațiile sociale sunt înconjurate de un astfel de ceremonial, iar ceremonialul trebuie să fie plătit în muncă, în bunuri sau în bani. Dacă oamenii trebuie să participe la viața socială, ei trebuie, prin urmare, să lucreze și pentru a crea un fond pe care aceste costuri să poată fi suportate. Vom numi acest fond ceremonialul.” [„All social relations are surrounded by such ceremonial, and ceremonial must be paid for in labor, in goods, or in money. If men are to participate in social relations, therefore, they must also work to establish a fund against which these expenditures may he charged. We shall call this the ceremonial fund.”] (Eric. R. Wolf, Peasants [Țăranii], New Jersey, Prentice-Hall Publishing House, 1966, p. 7).
[xix]„ În cazul în care cineva exercită o putere superioară asupra unui țăran, acesta din urmă trebuie să producă un fond de rentă.” [„Were someone exercities an effective superior power over a cultivator, the cultivator must produce a fund of rent.”] (Eric. R. Wolf, Peasants [Țăranii], New Jersey, Prentice-Hall Publishing House, 1966, p. 10)
[xx] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, pp. 156-157.
[xxi] „Economia sătească este străbătută … de un puternic fior religios și metafizic.” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 159)
[xxii]„ Acțiunea socială, ca orice acțiune, poate fi orientată în patru moduri. Ea poate fi:
– rațională din punct de vedere instrumental, adică determinată de așteptări cu privire la comportamentul obiectelor din mediul înconjurător și al alte ființe umane; aceste așteptări sunt folosite ca și „condiții„ sau „mijloace” pentru atingerea scopurilor proprii ale actorului, urmărite și calculate rațional;
– valoric-rațională, adică determinat de o credință conștientă în valoarea pentru sine a unei anumite forme de comportament etic, estetic, religios sau de altă natură, independent de perspectivele sale de succes;
– afective (mai ales emoționale), adică determinate de afecțiuni și stări sentiment proprii actorilor sociali;
– tradiționale, adică determinate de obișnuințe înrădăcinate.” (Max Weber, Economy and Society. An Outline of Interpretative Sociology [Economie și societate. O privire generală asupra sociologiei interpretative], vol. I., California, Editura Universității din California, 1978, pp. 24-25)
[xxiii] „Omul, în starea sa firească, are trebuințe de puține lucruri: mâncarea, locuința, îmbrăcămintea. Aceste pentru existența personală. De aceea o nație trebuie să de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuințe … Producătorul materiei brute pentru aceste trebuințe este țăranul. De acolo proverbul francez: «Pauvre paysan, pauvre pays, pauvre pays, pauvre roy». Aceasta este într-o țară clasa cea mai pozitivă dintre toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului.” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, București, Editura Academiei Române, p. 163)
[xxiv] „Din punct de vedere socio-antropologic, țărănimea este critică pentru identitatea națiunii, ea fiind depozitara tradițiilor, obiceiurilor, fiind sursa naturalului și a moralului în societate … Ruralul este izvorul esențelor de unde se extrage identitatea noastră socială și națională.” (Radu Baltasiu, „Țărănimea” în Darie Cristea, Ilie Bădescu (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 311)
[xxv] „Satul reprezintă civilizație românească. Și nu numai atât. Privite comparativ aceste două civilizații, putem afirma, fără a cădea în greșeală, caracterul european, ca să nu spunem internațional, al celei dintâi și autenticitatea românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizația orașelor noastre este de dată recentă, și, în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizația satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta și deplin realizată.” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 10)
[xxvi] „A treia tradiție, care provine atât din etnografia est-europeană, cât și din antropologia occidentală tradițională, tinde să-i trateze pe țărani ca pe reprezentanții unei tradiții naționale vechi, păstrată prin „decalaj cultural”, prin inerția specifică societăților țărănești.” [„The third tradition, which stems from East European ethnography a well as from traditional Western anthropology, tends to approach peasants as the representatives of an earlier national tradition, preserved through ‘cultural lag’, by the inertia typical of peasant societies.”] (Teodor Shanin, Defining peasants, Oxford, Basil Blackwell Publishing House, 1990, p. 39)
[xxvii] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 34.
[xxviii] „… tradiția este întotdeauna deschisă variației, contestării și schimbării; de asemenea, ea poate fi ajustată, refăcută ori reinterpretată pentru a se adapta condițiilor schimbătoare. O astfel de labilitate dă peste cap tradiția concepută ca fiind esențialmente fixă, imuabilă și neschimbătoare în timp … ” [… tradition is always open to variation, contestation, and change; it can also be adjusted, reworked, or reinterpreted to accommodate changing circumstances. Such lability gives the lie to tradition conceived as essentially fixed, immutable, and unchanging over time …] (Robert Tonkins, „Tradition” [„Tradiția”] în George Ritzer (coord.), The Blackwell Encyclopedia of Sociology [Enciclopedia Blackwell de Sociologie], Oxford, Blackwell Publishing, 2007, p. 5035)
[xxix] Mircea Eliade, Sacru și profan, București, Humanitas, 2005, p. 82.
[xxx] Vezi capitolul al V-lea – „Cicluri și grupe” din Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006.
[xxxi] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 45.
[xxxii] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 41.
[xxxiii] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 42.
[xxxiv] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 43.
[xxxv] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 43.
[xxxvi] Ozana Cucu-Oancea, „Calendarul”, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 133.
[xxxvii] Ozana Cucu-Oancea, „Ciclul vieții/calendarul pragurilor”, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 136.
[xxxviii] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 44.
[xxxix] Ozana Cucu-Oancea, „Ciclul vieții/calendarul pragurilor”, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coord.), Elemente pentru un Dicționar de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 136.
[xl] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 46.
[xli] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 47.
[xlii] Teodor Shanin, Defining peasants, Oxford, Basil Blackwell Publishing House, 1990, p. 41.
[xliii] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 48.
[xliv] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 43.
[xlv] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, București, Editura Vremea, 2006, p. 50.
[xlvi] Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002, pp. 253-254.
[xlvii] Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002, pp. 200-201.
[xlviii] Ilie Bădescu, Radu Baltasiu, Cristi Pantelimon, „Preliminarii istorico-sociologice. Chestiunea țărănească în România în prag de mileniu”, în Ilie Bădescu, Gheorghe Șișeștean, Dorel Abraham, Claudia Buruiană (coord.), Țăranii și Noua Europă, București, Editura Mica Valahie, 2003, p. 45.
[xlix] Manifestul Partidului Comunist, 1848, cap. II apud Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Istoria Socială. Actualitate și Problematică, București, Editura Universității din București, 2017, p. 96.
[l] Gheorghiță Geană, „Un fapt social total. Legătura țăranului cu pământul”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea, Gheorghe Șișeștean (coord.), Tratat de Sociologie Rurală, București, Editura Mica Valahie, 2009, p. 235.
[li] Flavius Mihalache, Alin Croitoru, Mediu rural românesc: evoluții și involuții. Schimbare socială și antreprenoriat, București, Editura Expert, p. 13.
[lii] Radu Baltasiu, Crestomație, București, Editura Oscar Print, 2023, p. 162.
[liii] Lucia Hossu-Longhin în „Episodul 12 – Deportarea” din Memorialul Durerii, emisiunea realizată de Televiziunea Română, disponibil la adresa de https://www.youtube.com/watch?v=qpC5rXnfVbY&list=PLeIOJTt-WvcFmSV_vPViVLJKqvRLMEZTS&index=13, Accesat la data de 29 august 2023.
[liv] https://www.britannica.com/money/topic/collectivization
[lv] Vladimir Trebici, capitolul I „Satul românesc și țărănimea: aspect demografice”, București, Editura Academiei Române, 1985, pp. 68-69.
[lvi] Vladimir Trebici, capitolul I „Satul românesc și țărănimea: aspect demografice”, București, Editura Academiei Române, 1985, p. 69.
[lvii] Vladimir Trebici, capitolul I „Satul românesc și țărănimea: aspect demografice”, București, Editura Academiei Române, 1985, p. 69.
[lviii] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 69.
[lix] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 99.
[lx] „Procesul declanșat de reforma agrară din 1918—1921 a fost deci un astfel de proces de „rețărănizarea a agriculturii”, în urma acestei reforme, 1.500.000 de țărani au primit pământ, marea proprietate diminuându-se cu 6 milioane ha. Înainte de reformă marea proprietate deținea 47,7% teren arabil, iar după reformă doar 10,4%. Mica proprietate țărănească deținea după reforma 89,6% pământ arabil.” (Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 66).
[lxi] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 36.
[lxii] Prin spațiu social înțelegem „universul populației umane” (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002, p.162)
[lxiii] Ilie Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 41.
[lxiv] Prin poziție socială înțelegem „totalitatea relațiilor sale cu toate grupurile de populație, iar în cadrul grupurilor, cu fiecare din membrii lor.” (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, Iași, Editura Junimea, 2002, p.162)
[lxv] Ilie Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 42.w
[lxvi] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 86-87.
[lxvii] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 98.
[lxviii] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 99.
[lxix] Ilie Bădescu, N. Radu, De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 41-42.
[lxx] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 75.
[lxxi] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 75.
[lxxii] Ilie Badescu, Satul contemporan și evoluția sa istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 99.
Sursă foto: Imago Romaniae
Articol publicat în Revista Transylvanian Review, nr. 1/2024, pp. 51-61.
Despre autor
