Petru Comarnescu: Dezacordul dintre adevărurile spiritului și fenomenele prezentului
Articol-manifest pentru Tinerii Clasici
Despre-un prim aspect al dramei îndoielilor cugetătorului voitor de bine față de iraționalitatea vieții contemporane, pornită totuși spre un chip nou de credință și creație, și despre rostul acestui cugetător față de forțele ce simbolizează revărsarea naturii peste hieraticele monumente ale culturii.
Ca și la sfârșitul lumii antice sau al evului mediu, timpul nostru, această răscruce la care față’n față se află practicile și ideile cele mai opuse, credințele și soluțiunile cele mai contradictorii — hărăzește omului gânditor și voitor de bine un conflict de-o tristă grandoare.
În sinea lui, acest om întâlnește tot felul de îndoieli privind adevărurile spiritului. Nici în lumea gândului omul gânditor și voitor de bine nu mai află acea liniște, acel acord și mai ales acea certitudine pe care le socotea odinioară bunuri dobândite pentru totdeauna. În fața unei lumi care a răsturnat atâtea sisteme și metode, atâtea principii și idealuri — ca de pildă acelea fundamentate pe libertate, egalitate, fraternitate, universalism, gratuitate, omenie — instaurând în locul lor disciplina, ierarhia, subordonarea, particularismul și provincialismul, ordinea interesată, omenia condiționată — omul cugetător și voitor de bine universal și permanent se întreabă dacă nu cumva, împreună cu cei din secolul XVIII, din Evul Mediu și din Grecia lui Socrate, Plato și Aristotel, a rămas un visător ridicol de naiv și artificial. Dacă nu cumva realitatea este altceva decât gândul, dacă oamenii doriți de antichitatea greacă, de creștinism sau de enciclopediști nu sunt, și nu au fost, decât simple proiecțiuni imaginare, păpuși construite în ciuda naturii și care niciodată nu s-au bucurat de adecvația cu lumea înconjurătoare. Dacă, în sfârșit, adevărul spiritului nu este cu totul independent, și ca atare steril, față de adevărurile pe care viața le scoate din ea însăși.
Căci, simte limpede omul cugetător și voitor de bine universal și permanent, adevărurile spiritului nu mai merg decât arareori cu adevărurile și obiectivele vieții de azi, că între fenomenele prezentului și criteriile spiritului său se petrece un crunt dezacord. Oamenii vieții îi cer să pună adevărurile în armonie cu viața de azi, pe când el, cugetătorul viitor de bine, știe că viața de azi și de totdeauna era aceea care trebuia supusă acestor adevăruri ale spiritului. Că numai astfel oamenii s-au putut uneori înțelege și ajuta, că numai în acest chip s-a putut crea ceva temeinic, că numai călăuzită de criteriile și idealurile spiritului, viața a însemnat cu adevărat ceva înalt și vrednic.
Și chiar dacă omul cugetător și voitor de bine este destul de autentic și desinteresat, netrădându-și spiritul și adevărurile lui, ci dimpotrivă, punându-le deasupra vieții sau preferându-le unei vieți trăite oricum, încă în sinea lui nu poate să nu trăiască o cruntă dramă. Drama dezacordului dintre el și milioanele de oameni care, chiar orbi fiind, încă se sacrifică pentru un mit, pentru o afirmație de creațiune parțială, pentru a turna viața într-o mare moartă, în ciuda albiilor ei infinit de frumoase.
Dacă ceilalți au dreptate, totuși? Căci natura e cu ei, natura sălbatică, strâmtă, nemiloasă, dar organică și creativă în ciclurile ei imperfecte și provizorii. Iată întrebarea chinuitoare pe care cugetătorii inimoși o trăiesc astăzi, și care nu pot rămâne indiferenți faptului că majoritatea lumii, expresie sau nu a „forțelor telurice”, acționează și creează fără gândire, fără adevăruri eterne, fără viziuni sublime și universale, ci doar cu tăria instinctelor și miturilor, cu afinități locale și limitate, cu scopuri imediate și posesive.
Dacă lumea ar fi compusă numai din intelectuali puri și oameni practici, corelația gând-fapt nu ar mai constitui o dramă a istoriei prezentului. În acest caz, intelectualii puri ar rămâne în lumea ideilor și a simbolurilor, iar ceilalți în lumea revendicărilor imediate. Dar cum în ambele tagme există și oameni adevărați, care cer faptelor lor adecvarea gândului și care trăiesc la fel de intens dragostea de lume ca și cea pentru adevărurile minții, neînțelegând să se lase pe ei și semenii lor în imperfecțiune, unilateralitate și micime, drama trăiește multiplicată în atâția dintre noi, pe care inima nu-i lasă să fie părtași celui mai greu păcat, indolența.
În sufletele lor pline de fervoare și îndoieli asupra destinului lumii și a viitorului spiritualității, cei mai oameni dintre oameni se socot chemați să-și ia asupra-le păcatele omenirii, precum și sarcina îndreptării lor.
Dar cum? Cum să te împotrivești milioanelor de oameni care au de partea lor forța naturii, vraja entuziasmului, credința în anumite obiective imediate, disponibilitatea de jertfă? Și de unde certitudinea că sub imperiul corectivelor rațiunii și a binelui universal și veșnic, ei vor putea da mai mult decât altfel? Căci istoria ne arată limpede că tot ce s-a construit a trebuit să aibă temelia unei credințe absolute, fanatice, intolerante și viziunea realizării imediate și concrete. Astfel de acțiuni colective primesc doar încurajarea necondiționată a intelectualilor, iar nicidecum criticile lor, fie chiar constructive. Pentru milioanele de oameni ai miturilor și fervorilor naturale, „telurice” cum spune Keyserling, intelectualii intransigenți apar un fel de oportuniști sau negativiști, dăunători și primejdioși. Oportuniști, când sub veghea unicului criteriu al binelui etern și universal, ei despart elementele valoroase de cele nevrednice sau absurde din ansamblul unei mișcări puse la lucru. Negativiști, când ei subliniază mai cu seamă latura nedemnă, neștiințifică, neomenească a mișcării. De aici provine situația tragică și aproape futilă a cugetătorului voitor de bine în lume. De aici și aparența de imensă artificialitate a eticei, care nu-i decât menținerea adevărurilor intelectuale în lumea politicii și a traiului cotidian, lume mereu schimbătoare după interesele și nevoile momentelor istorice.
Astfel fiind lucrurile, întrebarea care se pune cugetătorului voitor de bine, căruia inima nu-i îngăduie să rămână indiferent, este aceasta: care poate fi atitudinea cea mai demnă și mai eficace în raportul gând-fapt sau cuget interior-acțiune colectivă, creat de fenomenele prezentului?
În primul rând, desigur o atitudine de înțelegere. Intelectualul voitor de bine nu trebuie să cadă în păcatul pseudo-intelectualilor și al demagogilor care, din comoditate, interes sau dogmatism, fie el „științific” sau nu, refuză orice contact simpatic cu mulțimile care retrăiesc în mic rosturile naturii, respingând a priori orice legitimitate a mișcărilor de acest fel. Un atare individualism sau plutocratism nu poate fi o normă de comportare pentru omul etic. Dimpotrivă, un contact cât mai strâns cu masele și cu tinerimea entuziastă și capabilă de jertfe poate duce, pe de o parte, la o cunoaștere temeinică a ceea ce au bun aceste mișcări de preschimbare a fizionomiei lumii, iar pe de altă parte, la o relativă împrietenire care să îngăduie un început de receptivitate critică în sens superior, sau o minimă inspirare a cercurilor conducătoare conștiente a acelor mișcări, poate numai la prima vedere telurice.
În al doilea rând, pe temeiul acestei cunoașteri reale și directe, cugetătorii voitori de bine universal și veșnic au datoria de a pricepe oamenii sau pe cei care vor să fie oameni în mijlocul acestor mișcări. Căci se întâmplă adesea ca, sub formule brutale și imperfecte, unii oameni să înfăptuiască mai mult sau măcar să dorească mai mult. Dacă sub veghea acestor formule imperfecte se găsesc totuși oameni mai buni decât cei care reprezintă celelalte formule și sisteme, cugetătorul voitor de bine poate nădăjdui mai mult de la primii, precum și a încerca o comunicare efectivă cu ei, fără a renunța, firește, la criteriile și normele pe care spiritul i le prezintă drept singurele temeinice și adevărate.
În sfârșit, cugetătorii voitori de bine au datoria, fie că pot comunica real cu oamenii mai conștienți din sânul acelor mișcări, fie că sunt categoric respinși de ei, să mărturisească întotdeauna adevărul întreg. Chiar dacă rostirile lor pot deveni antipatice maselor pline de energie stimulate de mituri. Imperativul etic poruncește mărturisirea adevărului, oricât de mare ar fi dezacordul dintre adevărurile spiritului și fenomenele unui moment istoric. Dar această mărturisire nu trebuie să posede un caracter agresiv, sau suficient, sau, mai ales, interesat. Cum nici să constituie o dogmatică artificială, care să nesocotească realitățile și nevoile maselor sau ale majorității unei colectivități, sau măcar vreo coloratură de zeflemea negativă de care întreaga lume s-a săturat.
Numai astfel, drama interioară din spiritul cugetătorului voitor de bine poate avea un final consecvent naturii ei și, eventual, un rezultat de sinteză nouă și exemplară. Numai astfel ideile și criteriile se dovedesc reale și dăinuiesc, chiar când purtătorii lor sunt nesocotiți, persecutați sau uciși. Numai criteriile și ideile care ar fi putut salva la un moment dat lumea și i-ar fi putut da un sens superior sunt cele reale și care pot apăsa asupra conștiinței celor ce vor veni peste decenii și secole.
Publicat în Revista de arte, litere și filosofie „Criterion”, An I, Nr. 1, din 15 octombrie 1934.
Sursa foto: Wikipedia Commons
Despre autor
