Conceptul învierii în „Fenomenologia spiritului”

Fenomenologia spiritului a lui Hegel reprezintă fără îndoială momentul în care problema învierii ajunge în centrul metafizicii. Căci spiritul poate fi fenomenologic numai în măsura în care învierea străbate natura și mai ales timpul. Timpul primar este ceea ce Kant numește das reine Nachainander, adică „purul fapt de a fi unul după altul”. Acest „unul-după-altul” este o negativitate pură în care fiecare moment neagă momentul precedent și este negat instantaneu de momentul imediat următor. Din moment ce în această formă a timpului toate clipele sunt perfect echivalente, trecerea infinită a unui moment în altul este de fapt simpla negare de sine a unui unic punct temporal, de felul (t&-t), ceea ce Hegel numește das Außeinandersein, faptul de a fi unul în afara altuia. Momentul t este în afara lui însuși, contradicție inerentă trecerii timpului. Și totuși, la un moment dat, momentele încep să nu se mai nege.

 

Memoria (fie a materiei, fie a conștiinței) este făcută cu putință de faptul că momentul prezent afirmă momentele precedente. Cu alte cuvinte, moartea clipelor trecute nu este definitivă, fiindcă ele învie în clipa prezentă. Atunci când prezentul devine dens, când se încarcă în intensiune aducând la viață clipele trecutului, spiritul își face apariția în lume. Fie că este vorba de memoria individuală sau colectivă, de tradiție sau istorie, spiritul se manifestă prin această înviere a timpului mort.

 

Nu este așadar o întâmplare că Fenomenologia lui Hegel atinge cunoașterea absolută imediat după tematizarea Învierii lui Hristos. Pentru filosoful german, religia creștină descria logica însăși a realului, așa cum ne arată foarte clar Știința Logicii. Vestea cea bună a Noului Testament este tocmai faptul că omului i s-a arătat interioritatea spiritului. Abia acum devine posibilă privirea în profunzimile Divinului, cea care ne arată pentru prima dată că „Dumnezeu este spirit (πνεῦμα ὁ θεός) (Ioan, 4:24). Esența spiritului este învierea, fără ea totul se reduce la cenușa rămasă în urma negării constante de sine a timpului și a ființei. Fără înviere, lumea rămâne în elementul lui Mefistotel, adică a spiritului distrugerii:

 

„Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!/ Şi nu-n zadar: căci toate câte sunt/ Născute vor pieri, pe drept cuvânt/ Să nu fi fost nimic era mai bine/ Aşa că tot ce voi numiţi mereu Păcat, Distrugere, deci Răul, ţine/ De însuşi elementul meu“ (Goethe, Faust, v. 1338-1344 trad. Ștefan Augustin Doinaș).

 

Fără înviere, timpul e spiritul ce-ntotdeuna neagă, e un principiu al distrugerii de sine. Învierea lui Hristos descrie așadar logica adâncă a realului, acea transfigurare prin care acum-ul devine plin de duhul lui atunci, iar atunci îl trage spre sine pe acum, făcând astfel posibile viața, omul și istoria.

 

Ceea ce spune Hegel în capitolul dedicat Religiei revelate poate fi comprimat într-o serie temporală: prezent nemijlocit – trecut – prezent mijlocit și o serie ontologică: fiinţă sensibilă – lucru – esenţă.

 

 

Prezent nemijlocit – fiinţă sensibilă

 

Creştinismul apare odată cu Întruparea lui Hristos, care reprezintă ultima „devenire umană a esenţei divine“ (G.W.F Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, trad. Virgil Bogdan, cap. Religia revelată). Această devenire este, potrivit lui Hegel, esenţa religiosului în genere şi are mai multe forme. În religia naturală Divinul e văzut ca substanţă manifestată în lumină, plante sau animale. În religia greacă a artei acesta se arată în scuplturi, imnuri, epopei sau în măştile purtate de actori. Creştinismul este punctul final al acestei deveniri fiindcă Divinul devine o conştiinţă de sine, un subiect. Devenirea religiei este prin urmare de la substanţă la subiect. Prin întrupare, Divinul poate fi „văzut şi auzit ca o conştiintă de sine care există“ (Ibidem). El este o prezenţă nemijlocită pentru apostoli şi contemporanii lor, o fiinţă sensibilă aşa cum sunt şi ei. Despre Dumnezeu se poate spune în acest moment cu adevărat că este acum şi aici.

 

 

Trecut – lucru

 

Dar Hristos, ca orice fiinţă sensibilă, moare, se transformă într-un lucru al percepţiei, adică în cadavrul lui Holbein. Astfel, Divinul nu mai este, ci „trece în ce a fost“ (Ibidem), iar conştiinţa nu îl mai poate vedea şi auzi, ci „l-a văzut şi l-a auzit“ (Ibidem). Prezentul nemijlocit devine trecut, Hristos a fost atunci şi a fost aici, acum nu mai este aici cu noi, ci este acolo, în mormânt. Acum se transformă în atunci şi aici se transformă în acolo.

 

 

Prezent mijlocit – esenţă

 

Dar pentru comunitatea apostolilor, Hristos nu rămâne un simplu „a fost“, fiindcă El îi adună într-o comunitate de duh. În sânul primei comunități creștine, Hristos a fost, dar este în continuare, el este prezent şi trecut deodată. Prefigurându-şi lucrarea despre logică, Hegel va spune că în acest caz „fiinţa este esenţă“ (Ibidem). Prezenţa nemijlocită a lui Hristos, fiinţa sa sensibilă, a fost interiorizată (Er-innert) şi de aceea apare ca amintire structurantă (Erinnerung) (Ibidem), deci ca esenţă spirituală a comunităţii. Divinul a înviat în comunitate, făcând-o să fie mai mult decât o simplă adunare neutră de indivizi. Apostolii sunt mai aproape de Hristos nevăzându-l, decât erau vâzându-l, pentru că „Dumnezeu este revelat aici, aşa cum este, el este prezent ca spirit“ (Ibidem).

 

Hristos este prezent aici şi acum, dar nu ca individ în timp şi spaţiu, aşa cum era la început, ci ca duh nevăzut al comunităţii, el este tot aici şi acum, fără să fie nemijlocit aici şi acum. Putem vedea deci distorsiunea profundă prin care au trecut spaţiul şi timpul, transformarea lui „aici“ şi „acum“ care au în ele mai mult decât aveau la început. Hristos nu mai e acolo, în mormânt, ci e aici cu noi şi nu mai e atunci, pe vremuri, ci e acum, cu noi. Spre deosebire de momentul morţii, în Înviere, atunci se transformă în acum şi acolo se transformă în aici. Acum devine mai mult decât un simplu punct temporal şi aici devine mai mult decât un simplu punct spaţial.

 

Timpul este smuls din principiul autonegării mefistofelice, căci trecutul se întrepătrunde cu prezentul, învierea care a fost atunci are loc şi acum. Prezentul este în trecut și trecutul în prezent, timpul însuși părând a se supune imperativului hristic; „ca toţi să fie una” (ἵνα πάντες ἓν ὦσιν) (Ioan 17:21).

 

 

Articol publicat inițial în Revista de filosofie, arte și umanioare „Anthropos”. Publicat și în revista noastră cu acordul autorului.

 

Sursa foto: WikiART

 

 

Despre autor