Cezar Petrescu: Cartea Robiilor (I)
V’ați întrebat vreodată dece doina noastră a fost întotdeauna tristă? În asfințiturile cu zarea împâclită, când s’a oprit şi fiorul vântului în iarba inspicată, în marea tăcere religioasă a înnoptării, deodată porneşte de undeva trista cântare.
Nu vezi omul. Îi auzi numai glasul.
Modulațiile nu sunt de o savantă ştiinţă a muzicei. Cuvintele nu portă pecetea niciunui poet cunoscut. Dar psalmódia se înnalţă atât de dureros, ca un oftat al pământului şi ca un suspin venit de departe, de dincolo de veac.
Da. Sunt triste cântecele noastre, fiindcă amară a fost viața acestui norod dela începutul începuturilor. Neam născut din topirea a două suflete intr’un singur trup, din amestecul sângelui latin cu vechiu sânge getic, destinul nostru istoric a fost vreme de două milenii aspru. În calea puhoaelor năvălitoare, eram zidul de care se sfărmau triburile nomade, purcese din stepele Asiei să treacă pruncii prin tăiș de sabie şi aşezările omeneşti prin pârjol. O cultură asemuitoare apusului n’am avut când înfiripà.
Nicio civilizație orăşenească, aşa cum se urzeşte pe îndelete, în ani de pace şi de reculegere. Popor de plugari, de păstori şi de ostaşi, lăsam să treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne să ne apărăm pământul, credinţa şi graiul.
Țara erà bogată, noi rămâneam săraci. Poporul erà ager la minte, noi rămâneam în urmă cu învăţătura timpurilor, fiindcă în toată istoria românilor nu există douăzeci de ani plini, de linişte şi de odihnă.
Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine se întovărăşeau să ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e îndelung lanţ de robii. Am luptat pentru pământ, iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora…
Cum puteà fi oare doina acestui popor altfel decât tristă?
Fără prieteni, aruncați în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu-şi mai puteà încredinţa sufletul decât vântului, păsărilor, frunzelor, codrului, isvoarelor, râurilor…
Doina noastră e o spovedanie adresată firei, fiindcă numai natura, cu munții şi cu râurile, cu codrii şi cu florile câmpului, ne-a dat crezare.
Frate despărțit de frate prin zid nepătruns de hotar, ne rugam vântului şi păsărilor cereşti să poarte solie dela unul la altul; iar într’adevăr (vedeți minune?) solia străbătea, fiindcă sufletul nostru a rămas unul şi singur, fiindcă niciun popor n’a păstrat mai trează conştiinţa națională şi mai pură unitatea de limbă, împotriva tuturor protivniciilor.
Marele geograf francez Reclus spuneà cu drept cuvânt că figura geografică a României mici i-a părut întotdeauna ca două brațe întinse desnădăjduit să cuprindă şi să reţină provinciile smulse de vecini. Țarǎ mică, lipsită de coloana vertebrală a Carpaţilor, rău echilibrată geografic şi economic, nu puteam înfăptui nimic trainic în cultură şi în civilizaţie, findcă nimic nu poate înfăptui un trup ciuntit şi un suflet robit.
Întregirea României erà o chestiune de dreptate istorică. Dar erà şi singura chezăşie de mai departe fiinţă şi de prosperitate pentru neamul românesc.
La trei hotare, trei ținuturi rupte din unitatea noastră etnică şi geografică, aşteptau ceasul libertății: Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Ceasul a sunat, libertatea şi unirea s’au împlinit de acum zece ani; dar dreptatea s’a înfăptuit numai după îndelungi dureri şi cu prețul sângelui. E bine să cunoaştem fiecare suferinţă şi fiecare luptă a trecutului, ca să cimentăm mai trainic indestructibilă unitate a viitorului.
Le vom aminti, ținut cu ținut şi suferinţă cu suferinţă.
*sfârșitul primei părți*
Fragment din „Cartea Robiilor”, de Cezar Petrescu, articol publicat în Cartea Unirii (1918-1928), Editura Luceafărul, 1929.
Sursa foto: colaj realizat de Tinerii Clasici, cu fotografii aparținând Muzeului Național al Literaturii Române din Iași și Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.
Despre autor
