„Ce facultate-i aia? Ce meserie îți dă?” sau despre războiul împotriva umanioarelor
În mentalul colectiv, mai cu seamă în generația părinților și bunicilor noștri, stăruiește un puternic sentiment de dispreț (de diferite intensități) pentru disciplinele umaniste. Multă vreme am încercat să-i găsesc originile, studiindu-i formele de manifestare. Foarte mulți tineri cu vocație umanistă nu ajung să aprofundeze vreodată disciplina înspre care inima și mintea îi îndrumă, din pricina rudelor care pun insistent presiuni pe vlăstarul lor jun, pentru a-l convinge să aleagă „ceva concret” (ce-o fi însemnînd asta?), științe reale, „inginerii”, medicină, economie sau drept. „Restul le faci în timpul liber, ca pasiune. Fii pragmatic! Lasă idealismele”.
Astfel, se crează o dublă problemă: ajunge inginer sau avocat un om care nu și-a dorit să facă acest lucru, un om fără vreo înclinație în acel domeniu. Indiferent de buna sau proasta pregătire a acestuia, norodul va socoti avocatura tînărului, postul la spital sau la biroul unei corporații drept un succes incontestabil. Dacă e un avocat, medic, inginer sau contabil prost, nu interesează. Hotărît lucru e „împlinirea” insului, proaspăt aruncat în lume.
De cealaltă parte, scade semnificativ nivelul de la facultățile umaniste, unde ajung cei care în urmă cu mai bine de trei decenii nu ar fi trecut treapta și ar fi îmbrățișat docili munca în fabrică sau la țarină. Nu se mai poate face o selecție, căci dacă s-ar da admitere, ar rămîne facultățile fără studenți. Sau ar exista mai puține facultăți (nu sînt sigur că ar fi neapărat ceva rău…). Din nou, oameni fără vreo chemare, care vor ceda în fața rigorilor și constanței cerute de studiul temeinic al unei discipline umaniste, se vor neîmplini, creînd precedent și schimbînd radical percepția norodului despre studiile umaniste. Repetata neîmplinire profesională a celor fără vocație taie elanul celor dăruiți. Și ia naștere scepticismul.
Totodată, a rămas în cetate ideea învechită că „facultatea [studiile de licență] trebuie să-ți dea o meserie”. Zău? În sistemul bolognizat, în „România (Ne)Educată”, în școala digitalizată, unde licența îți oferă abia fragile perspective din cultura generală, pe care acum un veac le învăța un elev de gimnaziu? Nicio șansă. Sigur, îți pot oferi șansa intrării în „jungla” corporatistă, unde în timp crești bănește, dar scazi sufletește. Autodidaxia și următoarele trepte ale studiilor universitare sînt cele care conturează cu adevărat specializarea. Din acest motiv, pentru un umanist mai ales, a face două-trei facultăți, a face cursuri speciale, a studia mai multe limbi, a se implica în dezbaterile cetății nu ar trebui să fie nici ceva neobișnuit, nici ceva descurajat. O perspectivă pluridisciplinară este mai mult decît necesară.
Toate aceste lucruri denotă o lispă totală de coerență pedagogică. Rudele repezesc tinerii să „producă”, să se agațe cît mai repede de un „job” (chiar din timpul facultății, joburi care în 90% din cazuri nu au nicio legătură cu domeniul în care se pregătește tînărul) și îi încurajează să facă (aproape) orice compromisuri pentru a urca pe scara ierarhică a vreunei companii sau instituții. Nu contează unde, nu contează cum, ci contează înălțimea ierarhică pe care se așază vlăstarul familiei. În concluzie, vorbim despre activități care, deși aducătoare de mici beneficii materiale imediate, distrag atenția tînărului de la parcursul său academic.
Libertatea de conștiință și curajul nu sînt cultivate, iar munca asiduă devine excepția de la regula „descurcărismului”. Răbdarea a fost înlocuită de agitație, inițiativa de conformism, vocația de pragmatism limitativ. Aceasta e lumea ce se închină la zeul tehnologic, care anulează ceea ce nu pricepe, ceea ce nu se încadrează în limitele sale înguste de înțelegere. Vorbim în lozinci, dăm sfaturi, promovăm mesaje de nemulțumire la adresa sistemului educațional, dar nu vedem pericolul digitalizării educației și al „ecranitei cronice” care se instalează în creierul copiilor uitați în fața ecranelor. Abia peste încă cîțiva ani vom constata consecințele dramatice ale anestezierii prin ecran; tot mai des văd ochișorii uscați ai copiilor ce nu mai știu copilări. Vrem educație „ca odinioară”, dar nu avem răbdare să lăsăm tinerii să se formeze temeinic. Criticăm profesorii și sistemul într-o lume unde rar mai intră în școală copii cu cei șapte ani de acasă. Și cum să aibe copiii respect față de profesori, dacă sunt crescuți de părinți care înjură dascălii de fiecare dată cînd odrasla lor a fost „neîndreptățită”?
Ne dă de gîndit…
Sursă foto: Wikipedia
Despre autor
