Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii
Recenzie de carte: Paul L. Gavrilyuk, „Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii”, traducere din limba franceză de Paula Ilaș și Daniela Brahim, Editura Doxologia, 2018.
În lucrarea „Cateheză și catehumenat în primele veacuri ale Bisericii”, autorul Paul Gavrilyuk propune cititorului un parcurs istoric pavat pe o succesiune logică și cronologică a instituției catehumenatului, respectiv a statutului de catehumen, în primele secole ale Bisericii Universale. Titlul anunță o misterioasă escapadă într-una din cele mai vechi practici de inițiere în Biserică. Studiul profesorului Gavrilyuk este unul de referință, întrucât tratează în cele opt capitole ale lucrării lunga perioadă istorică catehumenatului, din Antichitatea Târzie până la începutul Evului Mediu. Lucrarea este făurită pe osatura unor serioase studii biblice, istorice și patristice. Paul Gavrilyuk citează din numeroase figuri emblematice ale Bisericii Primare, împletește cronologic toate eveimentele cheie ale dezvoltării catehezei și catehumenatului și cimentează întregul construct literar cu Sfintele Scripturi.
În primele trei capitole, autorul tratează etimologia, fondarea instituției și demersul Apostolilor în cristalizarea unor pași de inițiere în Biserica nou fondată. Etimologic, termenul catehumen provine din verbul grecesc κατηχέω, care îmbracă două sensuri. În Antichitatea clasică, acest termen însemna pe de o parte „a răsuna/ a face să răsune în urechi”, iar pe de altă parte, însemna „instruire prin viu grai”, mai exact, „a arăta calea dreaptă”.
Autorul demonstrează, încă dintr-un stadiu incipient, că primul catehet a fost Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Modul de a catehiza al Mântuitorului era unul eminamente simplist: un cuvânt, o privire, o discuție, o parabolă, o minune etc. Toate aceste metode ale pedagogiei divine au marcat existența a numeroase persoane care se aflau atât în cercul restrâns al lui Hristos, cât și în afara lui. Auditoriile jinduiau după Învățătorul lor (rabbi în limba ebraică însemnând Învățător de Lege). Mântuitorul era acreditat de ucenicii lui drept rabbi, deoarece acest statut presupunea o autoritate importantă printre iudei și un respect special pentru ucenici (op. cit., p. 20).
Paul Gavrilyuk aduce numeroase argumente în ceea ce privește titlul de învățător. Pornind de la Noul Testament, autorul remarcă faptul că în cadrul acestuia este evitată acordarea termenului de rabii ucenicilor, acestora fiindu-le rezervat un cuvânt mai neutru și mai obișnuit pentru un auditoriu de limbă greacă: didaskalos (op. cit., p. 21). Principala întrebare adresată Mântuitorului și Sfântului Ioan Botezătorul de toți cei care le-au audiat discursul evanghelic/ protreptic și au conștientizat mesajul transmis a fost: „Ce să facem?” (Lc. 3,10.12.14). Această dilemă a tranzitat raționamentul multor iudei și păgâni, care au simțit prezența Duhului lui Dumnezeu în timpul discuțiilor cu Mântuitorul și ucenicii Săi. Răspunsul franc venea imediat: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”. (Mc. 1,15). Cu alte cuvinte, îndemnul Mântuitorului propunea o metanoia, o schimbare radicală a modului de existență, adoptarea unui modus vivendi aservit în totalitate pregătirii eshatologice, slujirii și mărturisirii Adevărului, adică lui Hristos. Catehumenatul Bisercii neotestamentare nu cunoștea un sistem specific, întrucât creștinismul a fost diseminat în foarte multe culturi. Creștinismul a fost asimiliat repede, dar pe căi diferite. O primă dovadă neotestamentară a unor pași succesivi făcuți în practica catehizării este legătura indisolubilă dintre Botez, propovăduire și pocăință. (Mc. 1,4; Lc.3,3; FA. 10,27).
O importantă temă a dosarului instituției catehumenatului pe care autorul o dezvoltă este Cateheza în rândul iudeilor și păgânilor. Cateheza conținea, la prima vedere, o serie de contradicții pe care cele două categorii de audienți ai Evangheliei le sesizau, întrucât erau tributarii unor tradiții și moduri de existență cu totul diferite de patrimoniul Bunei Vestiri. De exemplu, greutatea receptării discursului evanghelic ținut de Sfântul Apostol Pavel în Areopag de către filosofii stoici și epicurei cu privire la dumnezeul necunoscut pe care îl venerau (FA. 17, 18; 23-24). Tema Învierii și a vieții de apoi a generat din partea filosofilor o profundă repulsie, chiar o ironizare a discursului paulin. În spațiul iudaic, o piatră de poticnire pentru auditoriu în receptarea și convertirea la creștinism era ideea poziției de autodidact a Mântuitorului Hristos. Iudaismul atribuia o importanță enormă succesiunii în transmiterea învățăturii, de aceea nu accepta învățătorii autodidacți. Învățătura consta în interpretarea Legii, precum și în studiul cărților profeților clarificate de tradiția orală existentă. Iisus interpreta Scripturile în sinagogi, fără să fi primit vreodată o formare prealabilă din partea vreunuia dintre cărturarii competenți, spre uimirea auditorilor (In. 7,15) (op. cit., p. 22).
În următoarele trei capitole, autorul îl introduce pe cititor în lumea școlilor catehetice din Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Marii maeștrii ai teologiei exegetice precum Panten, Clement, Origen au adus o contribuție covârșitoare în sistemul catehumenatului. Școala alexandrină se remarca prin metoda de interpretare alegorică a Scripturilor, iar cea antiohiană prin metoda istorico-critică. Paul Gavrilyuk schițează planul catehezei origeniste și argumentează simbioza implacabilă dintre cultura paideică de sorginte elenistă și filtrele creștinismului. Galeria scriitorilor antiohieni s-a evidențiat prin Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodor de Mopsuestia. Explicarea Simbolului de credință de către Teodor de Mopsuestia prin cateheza dogmatică și intervenția Sfântului Grigorie de Nyssa prin lucrarea „Marele cuvânt catehetic” au format numeroase generații de catehumeni, dornici de a-L cunoaște pe Eliberatorul Hristos.
Ultimele două capitole denudează peisajul catehumenatului occidental. Figuri emblematice precum Fericitul Augustin și Sfântul Ambrozie de Mediolanum și-au adus contribuția în formarea credincioșilor și neofiților. Cateheza mistagogică a Sfântului Ambrozie a luminat conștiințele a mii de credincioși din Mediolanum.
Declinul catehumenatului se arată în zorii Evului Mediu. Odată diseminat cuvântul evanghelic, odată înmulțit numărul credincioșilor, generalizarea Botezului copiilor, scăderea nivelului general de educație și botezurile în masă din rațiuni politice, s-a ajuns la declinul inevitabil al catehumenatului. Către mijlocul secolului al V-lea, creștinii deveniseră majoritari în rândul populației din marile orașe ale Imperiului Roman. Satele s-au dovedit mult mai inabordabile în privința inovațiilor religioase și au continuat să practice o rezistență pasivă în fața autorităților bisericești.
Consider că lucrarea lui Paul Gavrilyuk este fundamentală pentru studiul instituției catehumenatului. Parcursul istoric pe care autorul îl creionează în această lucrare contribuie la introducerea cititorului într-o practică ancestrală în cunoașterea elementelor cheie ale credinței creștine. Studiul publicat la Editura Doxologia este oferit după o lungă perioadă și publicului românesc. Acesta contribuie masiv la procesul educativ atât al celor inițiați, cât și al celor neinițiați.
Sursa foto: Wikipedia
Despre autor
