Aus Mozarts Zeit. Eseu despre destrămarea culturii

 

Introducere

 

Vă invit, dragi cititori, să medităm puțin la felul în care cinstim memoria înaintașilor noștri de seamă. Să ne gândim, fiecare în parte, la formele de promovare (detest acest cuvânt) ale marilor personalități; care este criteriul după care socotim o anumită aducere-aminte a fi bună sau rea? Ce prioritizăm în acest proces: autenticitatea sau simpatia maselor? Sunt întrebări legitime la care ne vom strădui să răspundem acum. Pentru că deși răspunsul ne pare a fi de la sine înțeles, el nu este formulat nicăieri ca atare. Vedem, prin urmare, haosul din spațiul internațional și, frapat fiind de profanarea instituționalizată a culturii, găsesc necesară această discuție.

 

Prin autenticitate înțeleg adevărul care nu poate fi pus la îndoială sau căutarea neobosită a acestuia. În cazul de față, înseamnă pe de-o parte, pentru publicul onest, o întâlnire neprețuită cu istoria, cu personalitatea cu pricina; pe de altă parte, pentru masele contemporane, poate însemna plictis. Este realitatea necosmetizată, care dacă nu poate, din rațiuni obiective, să informeze, are datoria de a transmite măcar ethosul nealterat. Ca un holomer, fiecare fapt cultural ce se vrea autentic trebuie să cuprindă în el generalul, întregul.

 

Prin fapt cultural înțeleg orice manifestare materială sau imaterială a aducerii-aminte: un muzeu, o publicație, o carte, un film, un spectacol, o casă memorială și așa mai departe.

 

Nevoia de a stârni simpatia maselor apare dintr-un instinct mercantil. De foarte multe ori, dată fiind decăderea morală a societății de astăzi (fapt despre care vom discuta cu altă ocazie), simpatia maselor se obține prin metode ce părăsesc adevărul și ethosul potrivit pentru a pătrunde într-o grădină de mituri, estetizate după veac și parfumate pentru a ademeni masele permanent neimpresionate. A sluji masele printr-un nesfârșit proces de captatio benevolentiae înseamnă, de fapt, în termenii noicieni de mai sus, ignorarea cu desăvârșire a generalului pentru o abandonare absolută în particularul determinat istoric (de veacul în care ne aflăm). Privim – și judecăm totodată – trecutul cu ochi contemporani blocați în propria contemporaneitate, neînțelegând că nu putem pricepe adevăratele înțelesuri ale istoriei numai dacă particularul își „face datoria” de a cuprinde în el întregul. A oferi pieței ce vrea piața, ca într-un raport pur negustoresc, duce, în timp, la destrămarea culturii. Lumea de astăzi pare să fie dispusă la orice concesie în materie de spirit pentru un amărât profit material. Astfel, orice îndrăzneală de a educa piața în loc de a o satisface fără limite se sfărâmă, strivită sub bocancul amorului-propriu al omului contemporan. Pe nesimțite, însă, în conștiința colectivă se deformează profund percepția asupra adevărului.

 

Încercarea de a capta atenția și simpatia maselor are următoarele repercusiuni: frumosul se tranformă în kitsch, realul se transformă în digital, apa e înlocuită de suc, lemnul devine plastic, în timp ce limba se preface în lemn; liniștea devine zgomot, iar răbdarea – neliniște. Dar omul contemporan se integrează ușor în această lume pusă sub semnul kitsch-ului, adică a prefăcătoriei, a utilului ca zeu suprem. Infortmația este utilă, în timp ce cunoașterea este înălțătoare. E o diferență de nuanță, dar fundamentală.

 

 

Se întâmplă și la casele mari. Mozarthaus, Viena

 

Vom lua un exemplu concret: muzeul și casa memorială a lui Wolfgang Amadeus Mozart din Viena, aflată la câțiva pași de catedrala catolică Sf. Ștefan. Țin la distincția făcută între muzeu și casă memorială pentru faptul că rolurile principale ale acestora diferă. Muzeul informează, casa memorială transmite. De această dată avem de-a face cu ambele. Mozarthaus se desfășoară pe cele patru nivele ale clădirii de pe Domgasse: la parter se află casa de bilete și garderoba, iar turul începe de la etajul III, coborându-se pe rând până la etajul I, unde e apartamentul în care a locuit familia Mozart. De la bun început te izbește aspectul modernizat al clădirii, care nu reușește nicicum să te trimită cu mintea în secolul al XVIII-lea.

 

Muzeul (etajele II și III) nu conține absolut nimic original; doar fotografii ale unor documente sau picturi, fiecare aflându-se în original prin alte muzee, biblioteci sau arhive. Nimic de lecturat și, mai mult decât atât, foarte puține lucruri despre Mozart. Totul se concentrează pe secolul al XVIII-lea, pe oamenii din jurul său, pe câte ceva din opera lui (cele mai populare bucăți muzicale). Ghidul audio prezintă elemente biografice de parcă ar fi secvențe decupate dintr-o dramă romantică plină de exubernață și mister. În câteva camere întâlnești așa-numita „artă imersivă” (immersive art), unde prin holograme sunt prezentate scene arhicunoscute din operele sale. Pereții albii, de zici că au fost văruiți chiar ieri, îți dau senzația că te afli în odaia minimalistă a unui brav ostaș al timpului nostru.

 

Pentru a înțelege mai bine distincția necesară dintre casă memorială (1) și muzeu (2), dintre verbele a informa și a transmite, putem face o mică analogie, legată tot de compozitorul austriac.

 

(1) Rolul casei memoriale a fost împlinit, în parte, de către filmul Amadeus din 1984, după piesa de teatru scrisă de Peter Schaffer și jucată în teatrul englez începând cu 1979. Filmul sacrifică acuratețea istorică pentru a transmite ceva mai mult – o stare de spirit cu mesaj profund teologic; sparge cu delicatețe (nu ca deconstructiviștii de azi) barierele istoricității pentru a dobândi o acuratețe în spirit, probabil la fel de importantă. Povestea ne vorbește despre istorie, situându-se deasupra ei. Acel „iartă-mă” de pe patul de moarte adresat de către cel „condamnat” (confutatis maledictis) tocmai „călăului”, urmat de „Mântuiește-mă, Izvor al bunătății” (Salve me, fons pietatis) reprezintă, după umila mea opinie, apogeul teologic al filmului. Scenele de final se sincronizează cu Recviemul. Astfel, privitorul rămâne cu ceva din ce a fost Mozart, mai presus de înșiruiri biografice (care, firește, nu sunt lipsite de importanță).

 

Nu spune nimeni că aceste lucruri nu pot fi interactive sau, într-o anumită măsură, adaptate vremurilor; dar asta nu înseamnă a intra cu buldozerul peste istorie și a o transforma într-un exercițiu grotesc de avangardizare. Avem exemple și în România: Bojdeuca lui Creangă sau casa în care s-a născut George Enescu – mutilate iremediabil, din nefericire. Un exemplu pozitiv care îmi vine în minte acum este apartamentul lui Dostoievski din Sankt Petersburg, în blocul căruia se află și muzeul dedicat marelui scriitor. Casa memorială e păstrată intactă, de ai impresia că ești oaspetele lui Fiodor Mihailovici. Până și mirosul te trimite în secolul al XIX-lea. Nimic contemporan nu invadează spațiul acela. Cu un etaj mai sus, muzeul conține elemente de design și aranjare specifice vremurilor noastre, dar de bun gust. Până și magazinul și garderoba de la parter zici că sunt din acel univers, totul fiind în nuanțe lemnii. Nimic excentric. Cu toate astea, reușește să fie sublim pentru orice iubitor al literaturii ruse. Să precizez că acolo toate obiecte chiar au aparținut familiei Dostoievski și că se găsesc în muzeu și manuscrise în original cred că e de prisos, nu-i așa?

 

De cealaltă parte, apartamentul lui Mozart e gol, având doar un scaun, o masă de joc și un set de tacâmuri care nu au aparținut familiei Moart, ci sunt simple obiecte din vremea sa – Aus Mozarts Zeit. Aceasta e definiția sintetică pe care îmi permit să le-o atribui muzeului și casei memoriale, întrucât e cea mai des întâlnită propoziție de pe micile panouri de plastic lipsite de orice informații suplimentare. Pereți întregi au fost sparți pentru a pune un lift gri de-o urâțenie desăvârșită și pentru a face loc magazinului de suveniruri, care ar fi un candidat serios la podiumul olimpiadei de kitsch (nu găsești nici o carte serioasă despre Mozart, niciun obiect frumos; până și renumitele praline de ciocolată ce poartă numele compozitorului sunt de o calitate invers proporțională cu prețul, de-ți vine să chemi ANPC-ul); calorifere de tablă subțire și gri de-o nepotrivire flagrantă cu locul, semne mari de un verde neon ce indică ieșirea; un pătrat mic nevăruit ne arată cum e peretele original, dând de înțeles că locuința avea pereții pictați și sculptați în relief (lucru complet distrus de cei care au ales să „restaureze” totul în alb).

 

(2) Avem, apoi, muzeul. Oricare ar fi acesta și oriunde s-ar afla, el are ca scop principal informarea. Prin urmare, mă aștept să regăsesc acolo măcar câteva elemente istorice demne de luat în seamă, precum se găsesc din abundență în cărțile lui H. C. Robbins Landon. De la un muzeu dedicat unui mare compozitor mă aștept să prezinte, pe scurt, istoria muzicii și încadrarea lui Mozart (în cazul de față) în aceasta. Mă aștept să văd scrisori (în original), cu citate semnificative extrase și scoase în evidență; mă aștept să văd lucruri interactive și inovative, dar asta nu înseamnă neapărat o sumedenie de ecrane sau holograme (și-așa ne săturăm de ele în viața cotidiană); aștept să văd evenimente multe organizate în cinstea compozitorului (nu numai concerte) ș.a.m.d.

 

Magazinul de suveniruri nu are voie sub nicio formă să fie de prost gust, kitsch, într-un cuvânt – urât. Când e vorba de artă, ne referim în mod necesar la Frumos. Mai cu seamă când vorbim despre clasici. Avem două tipuri de suveniruri: cele legate direct de opera artistului (CD-uri, viniluri, cărți, partituri etc.), respectiv cele „ornamentale” (brelocuri, creioane, haine, agende, cărți poștale, magneți etc.). Cele dintâi se cuvine a fi serioase și de înaltă calitate, întrucât se adresează unui public cel puțin în parte cunoscător, pasionat. Cele din urmă trebuie să evite cu orice preț să fie kitsch sau prejudicioase la imaginea personalității în cauză. La Mozarthaus, în schimb, nu găsești nimic bun de cumpărat. Agende cu sclipici, imagini create digital cu Mozart în ipostaze caraghioase, căni neprietenoase cu paritura Sonatei nr. 11 pentru pian (K. 331, cunoscută ca Rondo alla Turca), cărți de slabă calitate despre secolul XVIII, despre masoni, pentru copii (în orice caz, prea puțin despre Mozart), caiete și creioane cu șoareci costumați precum compozitorul ș.a.

 

 

De gustibus disputandum est!

 

În contra direcției de azi din cultura română, parafrazându-l pe Maiorescu, tinerii clasici răstoarnă vechea sintagmă de care se face abuz în rândurile clasei de mijloc românești (și nu numai). Gusturile se discută! E singura noastră șansă. Complacerea în nisipurile mișcătoare ale consumerismului în care, printr-o democratizare forțată a tot și a toate, se ajunge la concluzia că totul e relativ, e primejdioasă nu doar pentru conștiința culturală a acestui neam, ci pentru întreaga sa dăinuire. De gustibus disputandum est înseamnă ieșirea din paradigma mercantilă a veacului și intrarea într-o paradigmă a spiritului, meta-istorică; înseamnă curaj, smerire, împărtășire. Curajul de a fi asumat și de a înțelege că gusturile sunt o alegere, nu un dat, și determină parțial felul nostru de a fi. Smerirea de a-ți înfrunta propria nimicnicie și de a nu te abandona ei. Împărtășire pentru că, nefiind un dat, gusturile se educă, iar asta se poate face numai prin comunicare (cuminecare, ar spune Noica). Deci vorbim, iată, despre o împreună-lucrare. Lucrare la care mulți sunt chemați, dar răspund chemării o minoritate probabil echivalentă în număr cu cei care mai au răbdare să citească cărți bune sau să asculte un concert brandenburgic de Bach. Din generația noastră tot mai puțini…

 

În afaceri e bine să-ți servești piața pentru a obține un profit cât mai mare, dar în cultură piața se cere educată, nu doar slujită. Altminteri, după cum spuneam și mai sus, ucidem lent orice fenomen cultural. Satisfăcând în permanență apetitul maselor, ieșim din adevărul pe care pretindem că îl apărăm. Se creează astfel un precedent, care va duce la scăderea continuă a nivelului și, prin urmare, la deformarea culturii în așa hal, încât va fi de nerecunoscut. Vom rămâne singuri, nedumeriți, îmbrățișați doar de holograme și cu ochii uscați, uitați prin ecrane. Sălile de concert vor rămâne goale la un moment dat, întrucât va apărea o tehnologie care va face experiența audio din căști mai „fără de greșeală” decât cea din lojile Ateneului (acolo nu vor fi nici măcar oameni care tușesc între părți!). Muzeele vor rămâne o simplă „experiență” VR, făcută la orice oră din confortul canapelei.

 

Austriecii nu numai că sunt captivi în paradigma gusturilor care nu se discută, ci sunt prinși și în paradigma adevărului care se discută. Muzeul Național de Istorie din Viena prezintă istoria Austriei de parcă aceasta ar începe abia în 1918, cu înființarea republicii. Nici nu e menționat cuvântul „imperiu”. Muzeul continuă cu camere întregi de punere de cenușă în cap pentru Holocaust, ajungându-se în prezent, unde vezi arborate steaguri LGBT sau manifeste feministe (în muzeul național de istorie!). În cel etnografic nu afli nimic despre țăranul austriac, ci doar despre triburile africane. Singurele locuri unde simți că încă mai pâlpâie „sentimentul austriac al ființei” sunt bisericile catolice împrăștiate prin cetate. Nu e de mirare, așadar, că un astfel de stat nu-și cinstește cum se cuvine personalitățile ce aparțin unei epoci astăzi renegate. Poate nu e o întâmplare că pe tăblițele de la Mozarthaus vezi cel mai des „Aus Mozarts Zeit”. Poate că atât a mai rămas din conștiința lor istorică.

 

Să nu ne temem. Nici noi nu suntem departe.

 

 

Sursa foto: The Vision

 

Despre autor