Amory Crane: Ar trebui să năzuim spre o lume perfectă?

Cuvântul „utopie” este aproape unic în lexicul nostru; în ultima vreme, a devenit sinonim cu antonimul său. Cu alte cuvinte, două cuvinte așezate ca niște coloane integre, s-au răsturnat unul în celălalt, aducând cu sine utilitatea lor distinctă. Există o mare ironie aici, însă nu una pe care să o evidențiezi de obicei. A devenit un oarecare truism faptul că așa-zisa lume „perfectă” este, de fapt, un coșmar, iar această idee a început să plictisească.

 

Ceea ce vreau să spun poate părea o circumscriere pedantă la sinonime și antonime, dar relevă o distincție vitală. O gândire neglijentă cu privire la utopii poate să încurajeze o gândire politică slabă în cel mai bun caz și periculoasă în cel mai rău caz.

 

În sensul originar al cuvântului din limba greacă, „utopie” înseamnă „fără loc”. Dar, la fel ca muți alți termeni, „utopie” a devenit precum o floare căreia i-a fost smulsă de mult din tulpină, adică ofilită, încrețită, fără strălucire și uscată. Presată într-un caiet de student, îi lipsește ceva esențial: viața. Noi trebuie, deci, să ne întoarcem ad fontes – acolo de unde a apărut pentru prima dată ideea. Trebuie să ne întoarcem la Sf. Thomas Morus și la Utopia sa.

 

Primul lucru pe care cititorul îl observă în incipitul acestei opere secolului 16 este stranietatea sa. Împărțită în două părți (sau „cărți”), lucrarea este narată de Morus, deși o mare parte din acțiunea cea mai interesantă este povestită de un călător fictiv, Rafael Hythlodaeus. Hythlodaeus (al cărui nume se traduce „expert în nonsens”) s-a întors dintr-o călătorie în Lumea Nouă și povestește despre descoperirea ținutului fantastic care pare perfect, Utopia. El descrie legile și modul de viață caracteristice în țara Utopiei, sperând că, deși neobișnuite pentru europeni, acestea s-ar putea să inspire audiența.

 

Partea care face lucrarea mult mai curioasă este aparenta inconsecvență cu ceea ce știm despre gândirea și modul de viață a lui Morus. De exemplu, găsim în Utopia un loc unde flagelarea este aspru criticată, nu doar pentru influența lor perturbatoare, dar pentru încălcarea primelor principii:

 

Dacă această viață este bună și dacă noi ar trebui, ba suntem chiar obligați să îi ajutăm pe alții să ajungă la ea, de ce nu am căuta-o mai întâi pentru noi, de vreme ce ne datorăm mai multă caritate decât oricărui altcuiva? Când natura te îndeamnă să fii bun cu aproapele, asta nu înseamnă că trebuie să fii crud cu tine.

 

Și cu toate acestea, cunoaștem faptul că Morus însuși purta o cămașă confecționată din păr sub haine și avea o disciplină penitențială. Care este, în acest caz, relația dintre om și societatea pe care și-o imaginează?

 

Aceasta nu este o întrebare ușoară. Apar dezacorduri profunde în orice discuție despre carte; într-adevăr, mulți nici nu se pot pune de acord, în mod precis, asupra scopului pentru care Morus a scris cartea. Socialiștii, de exemplu, se uită în trecut și o consideră o proto-progenitoare, un model de critică timpurie și codificată a proprietății private, pe când alții consideră exact opusul, o critică severă a proprietății comune.

 

Este, deci, prezentarea unui exemplu perfecte, unde toate nelegiuirile și nedreptățile lumii contemporane ale lui Morus sunt atenuate și îndreptate? Sau este un avertisment subtil asupra sorții pe care o au toți cei care cred că problemele vieții pot fi rezolvate prin rearanjarea perpetuă a structurii societății?

 

Noi nu trebuie să ne raliem nici lui Karl Marx, nici lui Ayn Rand în această bătălie, pentru că amândouă pozițiile sunt anacronice și pierd esențialul. De fapt, la fel este și modul în care interpretăm această carte. Aceasta pentru că suntem apți să abordăm textele, în special din științele umaniste, ca rodul unei minți „creative” ori a unei minți „analitice”, folosind ca exemple principale ficțiunea și non-ficțiunea. Majoritatea cititorilor contemporani cred că Utopia este, în cele din urmă, o operă care critică sau comentează societatea. Ei se concentrează, prin urmare, aproape excesiv pe cea de a doua parte, unde Morus, prin vocea lui Hythlodaeus explică în detaliu manierele, obiceiurile, constituția și modelul societății din Utopia. În mintea cititorilor de astăzi, această carte este interpretată ca și cum ar fi un tratat politic, plasat într-un cadru renascentist atrăgător, dar desuet, de narațiune și dialog –  mai degrabă o ciudățenie a timpului său decât o operă de sine stătătoare.

 

Dimpotrivă, există unii, dar nu atât de mulți, care o consideră drept o ficțiune distractivă, scrisă de un om în timpul său liber doar pentru plăcere și amuzament. Utopia este, pentru acest cititor, asemănătoare unui safari amuzant, în care Morus evidențiază ideile străine și variate prin care o altă societate ar fi putut fi stăpânită. Dintre cele două abordări, datorită înclinațiilor noastre, ultima interpretare, deși nu este aproape de a înțelege adevăratele intenții ale lui Morus, este cea mai înclinată să le descopere. Pentru că citește doar pentru a se distra, implicând singurele prejudecăți asupra acestei satisfacții – nu îl interesează dacă Utopia este posibilă sau nu – și, permițând minții doar să se întrebe asupra conubrațiilor și să zâmbească ironic asupra concepțiilor sale, nu este departe de jovialitatea lui Morus.

 

Dacă am dreptate, atunci trebuie să parcurgem atent prima parte a cărții, mai bine decât să trecem rapid prin ea, așa cum fac mulți cititori, chiar și profesori. Acolo este pasajul în care Morus îl întâlnește pentru întâia oară pe prietenul său Peter Gilles și pe străinul Hythlodaeus. Dacă nu ținem cont de acest lucru în graba și nerăbdarea noastră de a ajunge la substanța textului, suntem pe cale să negăm amuzamentul care însoțește perspectiva asupra lumii.

 

În prima și scurta conversație din operă, câteva personaje se află în stradă, fiind preocupate de problema instruirii prinților. După ce Hythlodaeus își prezintă legitimațiile de călătorie, descriind diverse locuri cu obiceiuri radical diferite (pe care Morus le consideră „civilizate”), Peter Gilles, însoțitorul lui Morus, îi spune:

 

„Dragul meu Rafael” îi spune el. „Sunt surprins că nu intri în serviciul unui rege; căci nu cunosc un singur prinț care să nu fie dornic de a te avea alături. Educația și cunoștințele tale despre diferite țări și popoare, l-ar distra, în timp ce sfaturile secondate de exemple, i-ar fi de mare ajutor în camera de consiliu. Astfel, ți-ai putea urmări propriile interese și, în acest mod, le-ai fi de folos rudelor și prietenilor tăi”.

 

Acest pasaj este instructiv, întrucât ne oferă o descriere contemporană a rolului pe care îl are curtezanul, a funcției și misiunii sale, care urmează să fie contracarate de cinismul răspunsului lui Hythlodaeus. Acum poate ni se pare greu de crezut, atunci când observăm mai degrabă figurile monotone și inconsecvente care se întrevăd în umbra liderilor moderni, și că, la un moment dat, în fața competențelor de mânuire a statisticilor sau de compilare a datelor, erau apreciate spiritul și umorul unui consilier. Pentru a fi aplicată în politică, cunoașterea trebuia neapărat să fie însoțită de o prezență de spirit, de jovialitate.

 

Nu este niciun dubiu că acest lucru ne ofensează sensibilitatea, oricât de mult am pretinde că prețuim umorul. Politica este, până la urmă, o afacere serioasă. Oferă puține posibilități umorului ori capacității de a te juca. Plăcerea care a încetat de mult a mai fi o atitudine publică, a fost anexată experienței pur individuale, lăsând în urmă doar solemnitatea. Acum, mai mult decât simplele pretenții ale unei clase efemere și mulțumite de sine, acest ideal al învățării, al luării în serios a jocului și a abordării subiectelor cu o anumită lejeritate, este înțeles ca parte a tradiției serio ludere. În serio ludere, tezele neexaminate ale timpului puteau fi supuse criticii și interpretate ca distorsionarea unei stări de lucru, care, totuși, luminează tocmai prin răsturnarea de situație.  Am putea spune că la fel cum teatrul, muzica și măștile erau părți integrante din viața de la curte, la fel era și intelectul care nu era de folos dacă nu putea să danseze.

 

Fără îndoială există un aspect al omului de curte pe care cititorul modern îl va recunoaște cu siguranță. Până la urmă, exercitarea puterii în detrimentul intereselor proprii și al prietenilor nu ne este un fapt străin, deși acum ne manifestăm oprobriul asupra acestui fapt într-un mod ostentativ. Poate singura diferență constă în faptul că Morus a scris într-o perioadă în care o clasă conducătoare exista precis pentru rolul de a conduce, cu mult diferit față de modul eufemistic actual de a ne raporta la idealul de a „conduce”. În astfel de cazuri, nu pare a fi nevoie să ne ascundem interesele personale, cel puțin în măsura în care există. Este pretenția zilelor noastre că toți cei care doresc să conducă trebuie, întâi de toate, să aducă omagiu ideilor de „servire” a propriului sistem politic, ca și cum ar fi un exercițiu ascetic. Poate că în zilele de astăzi, chiar este. Cu toate astea, Hythlodaeus afirmă că deja a servit potrivit intereselor prietenilor săi prin distribuirea averii și posesiunilor sale, și, în consecință, este fericit. „Foarte puțini oameni de la curte”, adaugă el, „oricât de splendizi ar fi, pot spune asta”. El continuă să remarce că „majoritatea prinților se dedică artelor războiului, în care eu nu am nicio abilitate și niciun interes, în loc să se apuce de artele bune de a face pace” și că, în orice caz, toate sfaturile noi ar cădea în urechi surde, pentru că „este firesc, desigur, ca fiecare om să creadă în propriile sale opinii: cioara își iubește puiul, maimuța la fel”.

 

În acest episod scurt, Morus ne spune cum ar trebui cititorii să abordeze Utopia în sine. El ne introduce atât pe personajul Hythlodaeus, cât și scopul pe care acesta îl slujește, și este clar faptul că nu are nici temperamentul și nici dorința de a face politică. Fericirea lui constă în distribuirea averii pe care o are, fapt imprudent pentru un om de stat. De asemenea, competiția nu îl interesează. În fapt, la fel ca produsele modernității, el abordează lumea din prisma rezolvării problemelor ce o vizează. Nicăieri nu se poate observa mai bine acest lucru decât într-o conversație cu Arhiepiscopul de Canterbury când încearcă să explice de ce persistă atât de mult hoții în fărădelege, deși numărul spânzurătorilor este foarte mare, „fiind spânzurați până la douăzeci pe o furcă”.

 

Descrierea structurii contemporane a societății engleze ca rădăcină a acestui comportament infracțional, ar face mândru orice sociolog modern. El începe prin a observa trenurile lente ale servitorilor care trăiesc sub patronajul lorzilor nobili. Acești oameni, înarmați și violenți, care la moartea stăpânilor lor sunt dați afară, sunt înclinați să se îndrepte către o viață de jaf și extorcare tocmai din cauza existenței lor confortabile de odinioară și a lipsei lor evidente de experiență în comerț. Mai mult, împrejmuirea terenurilor comune folosite anterior pentru pășunatul oilor le-a făcut imposibilă activitatea celor care trăiau în mici porțiuni de pământ, împingându-i la crimă. Hythlodaeus concluzionează:

 

Dacă nu găsiți o soluție pentru aceste infracțiuni, este inutil să vă lăudați cu dreptatea dumneavoastră în pedepsirea furtului. Politica voastră poate părea în mod superficial ca justițiară, dar în realitate nu este nici dreaptă, nici practică. Dacă permiteți ca tinerii să fie educați într-un mod abominabil unde caracterele lor să fie corupte, încetul cu încetul, încă din copilărie; și dacă apoi îi pedepsiți ca autorități pentru comiterea infracțiunilor la care pregătirea timpurie i-a înclinat, ce altceva este aceasta, întreb, decât mai întâi să formați hoți pentru ca apoi să îi pedepsiți?

 

Hythlodaeus este mai aproape de atitudinile noastre contemporane decât și-ar fi putut imagina Morus vreodată. Deși această analiză ne este, fără îndoială, familiară tuturor – și nu lipsită de perspicacitate, ea este importantă pentru a ne revela gândirea lui Hythlodaeus. De exemplu, dacă Morus dorea să denunțe modul de gândire al epocii sale, de ce nu a scris pur și simplu un tratat? Spre deosebire de tratat, Utopia este un instrument subtil, un exercițiu pentru mintea activă. Analizând din nou acest început în care Morus pune problema celui mai bun mod de a sfătui un prinț, ajungem să interpretăm acest exercițiu ca pe o arenă creată pentru etalarea spiritului și pentru dezvoltarea capacității de a citi propria lume prin lacunele alteia.

 

Acest lucru este realizat prin crearea unei imagini inversate a propriei sale societăți. Morus oferă un mijloc de citire prin crăpăturile acestei inversiuni, prin ascultarea tăcerilor și prin căutarea în umbrele Utopiei, pentru a putea descoperi cu o viziune proaspătă ipocriziile propriei sale epoci, desprinse de prejudecăți și interese personale.

 

Știm că puține epoci celebrează în mod explicit egoismul și cupiditatea în sine. Cu toate acestea, știm deopotrivă că distanța dintre viciile și virtuțile unei societăți este arena în care își desfășoară viața. De aceea, în Utopia niciun om nu este recompensat cu moșii și averi, căci niciun om nu are nevoie de nimic, fiind hrănit, adăpostit și îmbrăcat astfel încât să îi susțină viața și munca, domolindu-i geloziile și dorința de egalitate. La prima vedere, descoperim o societate care, spre deosebire de cea a lui Morus, a rezolvat decalajul dintre virtuțile înstatornicite și viciile cotidiane. Egalitatea nu este doar virtutea consacrată a acestei societăți, ci chiar modul ei de a fi. Un fapt surprinzător este instituția căsătoriei care nu se manifestă ca o tragere la sorți, ci după o simplă inspecție și o veritabilă ierarhie de piață; de unde aflăm că „deși unii bărbați sunt captivați doar de frumusețe, niciunul nu rămâne decât pentru virtute și ascultare”, dacă o astfel de virtute ar fi distribuită în mod egal fiecărei femei (într-adevăr, dacă o asemenea frumusețe există peste tot) de ce să nu atribuim soții la întâmplare? Dacă nu putem face acest lucru, și este de la sine înțeles de ce – că gelozia romantică este o rămășiță nefericită și încăpățânată a naturii umane – cititorul trebuie să presupună că monstrul cu ochii verzi care l-a determinat pe Othello să o ucidă pe iubita sa, Desdemona, este doar o simplă dispută umană? Același lucru se întâmplă și în alte locuri, mai ales în ridicarea de monumente pentru succesele militare și strategice.

 

Cum reușește societatea să treacă peste discrepanța dintre virtuțile promovate și cele puse în practică? Răspunsul constă în utilizarea categorizării. În lumea noastră, eroismul, geniul, celebritatea și o multitudine de alte expresii sunt folosite ca mijloace de acoperire a abaterilor de la acceptarea generală a egalității, deoarece este imposibil să renunțăm la dorința noastră de a avea exemplare, singularități excepționale. În schimb, virtuțile pe care le asociem cu aceste titluri, se schimbă, chiar dacă indivizii, etaloanele, nu o fac. Astfel, avem campioni ai egalității care câștigă medalii alergând la proba de 100 de metrii sau jucând în echipe de fotbal la Premier League, în ciuda incongruenței termenului.

 

Lucruri similare se întâmplă în Utopia, unde divorțul dintre reputație și proprietate este folosit ca mijloc de a introduce o dorință egoistă sub un alt nume, chiar dacă pretențiile materiale nu sunt permise – cum ar fi în cazul monumentelor ridicate în cinstea succesului strategic (despre care se poate presupune că provoacă în mod natural, invidia). Prin urmare, numele unui om poate avea valoare, dar nu se poate spune că este „proprietatea” sa. Nu este de mirare că în Utopia nu există avocați, deoarece problema calomniei nu este discutabilă din moment ce reputația unui om nu ține de proprietatea acestuia. Cu alte cuvinte, deși ambele societăți diferă în aspecte vitale, atât epoca lui Morus, cât și lumea imaginată de el, nu renunță la un truc necesar pentru a diferenția și a negocia, într-o măsură, natura umană prin intermediul ficțiunii.

 

Așadar, în timp ce Utopia poate fi considerată a fi distopică, trebuie să identificăm ironia pe care o împărtășește cu viața reală. În ciuda unor diferențe evidente, în centrul tuturor societăților stă capacitatea lor de a se confrunta cu ființa umană, de a o cultiva și de a o stăvili în toată rotunjimea, adică plinătatea, sa. Aceste aspecte ale naturii pot fi explorate prin rațiune, iar curtezanul trebuie să își antreneze capacitățile de explorare pentru a fi de folos.

 

Astfel, îi invit pe toți cititorii să își imagineze cum ar arăta societatea lor întoarsă pe dos; una în care frumusețea și educația sunt cele mai înalte virtuți, în care noblețea și gustul sunt angajate în slujba lor și în care urâtul nu doar că este pedepsit, dar și cauzele sale sunt suprimate. Morus ne învață că astfel de vise adăpostesc întotdeauna coșmaruri în umbra lor – acest lucru este valabil și pentru eliziunea utopie/distopie. Cu toate acestea, adevărata sarcină este să luăm acest vis și să îl folosim, nu doar ca un avertisment, ci ca pe o arenă unde gândirea poate dansa și, dansând, să interogheze realitățile propriului nostru timp. Numai făcând așa, și observând propria noastră societate în opusul ei, putem spera să o înțelegem în ciuda iluziilor noastre. Pentru că în astfel de umbre ne găsim, de fapt, acasă.

 

 

„Investigating Utopia”, articol scris de Amory Crane și publicat în 22 septembrie 2024, tradus din limba engleză de Biciușcă Diana-Maria.

 

Sursă foto: Wikidata

 

Despre autor